Îmi propusesem să încep anul acesta într-o notă optimistă și să nu scriu o primă recenzie negativă. Problema este că mi-a picat în mână mult lăudatul roman al lui George Saunders, „Lincoln între vieți” (Editura Humanitas Fiction, 2018, Raftul Denisei, traducere de Radu Paraschivescu), despre care auzisem numai lucruri bune și care fusese recompensat în 2017 cu Man Booker Prize. Mai mult decât atât, peste tot găsisem numai opinii favorabile, lucru care m-a făcut curios din cale-afară.

Una a fost însă promisiunea, alta am găsit la fața locului. Trebuie să vă mărturisesc că, influențat de recomandările de pe coperta a patra – îndeosebi de cea a lui Colson Whitehead, care aruncă un encomion cât Empire State Building: „O sărbătoare luminoasă de generozitate și umanism” – mi-am format a priori opinia. Toate mințile luminate care au scris despre romanul lui Saunders, potrivindu-și reglajele vocilor pe aceeași frecvență laudativă, n-aveau cum să arunce în spațiul public exagerări duioase și păreri critice ditirambice. Era puțin probabil să se întâmple una ca asta.

E adevărat, am mai pățit-o și în alte rânduri, când am fost convins să citesc cărți doar pe baza recomandărilor de pe coperta a patra. Mecanismele mefienței mele proverbiale s-au destins inexplicabil și am plonjat în această lectură cu un bagaj de încredere care ar fi trebuit să-mi alerteze totuși anticorpii igienici ai îndoielii. Nu s-a întâmplat asta și uitați ce cred eu că am găsit în romanul lui George Saunders.

Înainte de toate însă, o întrebare: ați citit „Antologia orășelului Spoon River” a lui Edgar Lee Masters? Dacă nu, vă invit să o faceți (cartea apărută în 1968 la Editura pentru Literatură Universală – traducere de Ion Caraion – se mai găsește probabil prin anticariate) fiindcă în „Lincoln între vieți” George Saunders face cam același lucru, în proză însă și cu mai puțin talent poetic decât strălucitul lui predecesor.

Scormonind, potrivit obiceiului meu, după lucruri bune într-o carte nu foarte reușită, am ajuns la concluzia că George Saunders are totuși o realizare notabilă prin crearea unor voci destul de credibile, chiar dacă acestea sunt înșirate la limita incoerenței, într-un fel de scenariu de film horror. Aceste entități, ca să le spun așa, prinse în starea de bardo (pentru mai multe amănunte vă recomand „Bardo Thodol – Cartea tibetană a morților”, Editura Herald, 2010, traducere de Horia Al. Căbuți) primesc „vizita” lui Willie Lincoln, fiul președintelui Abraham Lincoln decedat la o vârstă fragedă în urma unei „răceli” – cel mai probabil pneumonie.

De aici, scenariul se derulează potrivit unui desfășurător aleatoriu, într-o adevărată cacofonie de voci, spirite dezorientate ale unor oameni care au luat după ei pe lumea cealaltă (sau, mă rog, în faza intermediară în care se află) exprimările, apucăturile, educația (sau lipsa ei, după caz), idiosincraziile, temerile, speranțele și, una peste alta, ambițiile din lumea reală pe care au părăsit-o mai mult sau mai puțin voit (unii au suferit morți violente) și pe care o regretă amarnic. Pentru a oferi și o mostră de prețiozitate, George Saunders ne dă la pachet o serie de „mărturii istorice” din presa vremii sau din lucrări istorice de specialitate, în care sunt relevate împrejurările în care micuțul Willie a trecut „în partea celaltă”.

Rezultă un scenariu-roman stufos, probabil cu pretenții de originalitate, care pe mine m-a cam pierdut printre rânduri (a fost un fel de lost in translation de care nu este în niciun caz vinovat Radu Paraschivescu, al cărui efort de a reda în limba română un limbaj argotic bănuiesc aproape intraductibil mi s-a părut remarcabil – este, de altfel, singurul aspect pe care îl pot privi la superlativ în această carte, anume traducerea ei). Vă mărturisesc că am încercat din răsputeri să îmi concentrez atenția asupra firului narativ, însă în cele din urmă m-am lăsat păgubaș, pe principiul că, purtat de val, voi ajunge totuși undeva, la o „gură de vărsare” unde voi fi iluminat de finalul rămas imprevizibil până la final, dacă mă pot exprima așa.

Nu prea s-a întâmplat așa, deoarece această îmbinare a filozofiei tibetane cu filozofia mundană și colorat argotică a unor personaje precum Eddie Baron sau Betsy Baron (nu sunt singurii, veți vedea), combinată cu credința creștină a familiei Lincoln, precum și a ectoplasmaticului reverend Everly Thomas, m-a cam lăsat fără far într-o ceață prozastică demnă de o noapte a morților și a pierzaniei de zile mari – asta dacă îmi mai permiteți, încă o dată, o astfel de exprimare paradoxală.

Parcurgând, adesea amuzat (nu fiindcă romanul ar fi amuzant, așa cum pretind cei de la Chicago Tribune), acest prim roman al lui George Saunders, considerat „proba de măiestrie a unui virtuoz care poate mânui o sută de sfori într-o armonie absolută” (eu i-aș fi spus dizarmonie absolută), m-a făcut să înțeleg, în sfârșit, de ce în literatura română contemporană – în afară poate de „fenomenul Irina Binder” – nu prea există autori de cărți mediocre cu succes internațional. Cred că unii autori autohtoni sunt mult prea modești, alții prea plini de sine, iar ceilalți, adică cei echilibrați, trăiesc într-o bulă din care nu pot ieși fiindcă sunt negustori nepricepuți și, în consecință, sunt incapabili să-și vândă marfa.

George Saunders, beneficiind de notorietatea anterioară, cel mai probabil meritată, își vinde foarte bine produsul fiindcă se pricepe să-și împăneze cartea cu toate ingredientele occidentale de succes: varietate de stiluri (până la stufoșenie verbală), fantome, președinți de stat, război civil, moartea tragică a unui copil, personaje atât de la periferia societății, cât și din „cercurile înalte”, afro-americani (nu le spun ca în carte, ca să nu fiu acuzat de rasism pe modelul nefericitului arbitru Colțescu), gay, prostituate, soldați, reverenzi și așa mai departe.

Numai că arta romanului, atunci când nu presupune simplitate (ca la Salinger, de pildă, deși conceptul poate fi supus dezbaterii), poate să nască variante ceva mai complicate de genul celor create de Faulkner sau Joyce. Saunders nu ajunge acolo, deși unii îl creditează cu asta (noaptea din cimitirul din Georgetown este comparată cu ziua din Dublinul lui Joyce în Ulysses – cele două parcursuri temporale nu sunt însă deloc comparabile), fiindcă, dacă e să ne luăm după principiul că oricine poate amesteca niște culori, lumea ar fi plină de alde Jackson Pollock. Din fericire, o pictură genială se deosebește net de o zugrăveală cu bidineaua. Ce are una și nu are cealaltă? Priviți la minunatele „incoerențe” din romanele lui Faulkner sau la inteligența lui Joyce și vă veți da singuri răspunsul punându-le față-n față cu romanul lui Saunders.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.