Îmi este în egală măsură greu să scriu despre cărțile proaste și despre cărțile foarte bune pe care le citesc. Pe de o parte, cărțile proaste mă uimesc. Nu înțeleg de ce au mai fost scrise și de ce sunt atât de mulți care cred în ele și nu numai că le laudă, dar le mai și promovează și le recomandă prietenilor.

Pe de altă parte, cărțile foarte bune mă intimidează. Mă intimidează fiindcă îmi resuscitează emoții de mult amorțite și trecute în catastif la rubrica pierderi irecuperabile. Aceste emoții sunt ca lucrurile uitate într-un taxi. Dacă nimerești un taximetrist cinstit, acesta va face în așa fel încât să le poți recupera. Dacă nimerești un taximetrist egoist, lipsit de onestitate, șansa de a mai vedea vreodată lucrurile respective e nulă.

Îmi mai este greu să scriu despre cărțile proaste fiindcă sunt conștient că autorul a avut poate intenții bune și a vrut să scrie o carte bună, așa cum ne dorim la început toți cei care scriem. Numai că, din nefericire, nu iese întotdeauna așa cum ți-ai propus. Totuși, să penalizezi drastic o asemenea nereușită mi se pare o decizie critică prea radicală. Uneori e mai bună tăcerea.

În schimb, dacă scriu laudativ despre o carte care mi-a plăcut foarte mult, pot pica în cealaltă extremă. De-asta mi-e teamă întotdeauna de ipocrizie, fiindcă implică o doză foarte mare din ceea ce înseamnă, pe înțelesul tuturor, prefăcătoria sau nesinceritatea.

Numai că, în cazurile date, când am de-a face cu cele două extreme, carte proastă – carte foarte bună, nu ipocrizia ar trebui să iasă la suprafață, ci sinceritatea. Poate părea că mă contrazic și cred că o fac un pic. Dar, cu toate riscurile, ar trebui să fim sinceri, înainte de toate, față de noi înșine.

În consecință, m-am privit în oglindă și m-am întrebat: ești sincer oare când vrei să afirmi că volumul  „Mama îmi spune că am o viață frumoasă”, de Ana Maria Sandu (Editura Polirom, 2019), este unul foarte bun? Ei bine, chipul din oglindă nu avea întipărit pe el nicio urmă de ipocrizie. Iar răspunsul a fost un „DA” rostit fără nicio ezitare.

De ce ar fi, totuși, atât de bun un volum-colaj, care adună, așa cum mărturisește Ana Maria Sandu pe coperta a patra, „amintiri de familie, fotografii, cărți, locuri în care am călătorit, oameni dragi, Bucureștiul în care locuiesc și scriu”? Sau, mai bine spus, articole publicate în reviste precum RePublik, aLtitudini, Noua literatură, District 40 ori Dilema Veche.

Am observat destule critici aduse unor astfel de volume, pe motivul că reșapează articole vechi sau că doar „încropesc” o carte, rezultatul fiind un fel de adunătură publicistică pestriță. Nu cred că au dreptate cei care afirmă asta, iar motivul e unul simplu. Dacă alegerile sunt făcute inteligent, atunci articolele alea, puse cap la cap sau, dacă vreți, unul lângă celălalt, pot alcătui o poveste. Iar povestea asta – a se citi imaginea de ansamblu – n-ar fi putut fi descoperită decât într-un astfel de volum.

E greu să scrii despre un material atât de eterogen fără să nedreptățești unele părți din el. Am să mă leg, totuși, de o zonă care îmi este întru câtva familiară. Bunăoară, nu mă pot lăuda că sunt „specialist” în ceva anume fără să fiu un pic ridicol. Fiind însă născut-crescut în București și având ca background un număr însemnat de articole scrise pe subiect, mă pot lăuda că sunt un mic „specialist” în cunoașterea acestui oraș minunat, detestabil, decadent & kitsch, dar atât de autentic, așa cum numai o localitate de pe harta unei țări aflate cumva la granița dintre Orient și Occident poate să fie.

Mă bucur că Ana Maria Sandu, o „venetică” – așa cum ar fi numit-o vechii bucureșteni, care nu priveau în trecut cu ochi buni asaltul provincialilor veniți pe malurile Dâmboviței ca să se școlească sau ca să deprindă o meserie – face o declarație de dragoste atât de emoționantă și convingătoare la adresa bucureștenilor get-beget: „Încă mai simt o slăbiciune pentru cei născuți în orașul ăsta, care țin închise, în medalioane vrăjite, cu capac, povești întâmplate aici. Îi rog să le scoată la iveală pentru mine.”

Cândva aș fi fost foarte fericit să fac asta, chiar dacă poveștile mele nu au cum să includă, de pildă, istorii din perioada interbelică, atunci când Bucureștiul și-a trăit, în numai două decenii, întâmplări care pot face invidioase orașe cu o tradiție mult mai mare.

Aș fi vrut să povestesc istorii despre București măcar pentru faptul că am prins, așa cum erau și au rămas în poze ori în sevențe surprinse în documentare sau chiar în filme artistice, ipostaze, locuri și întâmplări care astăzi sunt uitate și nu mai există. Cartierele Izvor și Uranus, vechea Hală a Unirii, magazinul Unirea așa cum era la începuturi și istoria locurilor pe care a fost construit, magazinul Cocor, magazinul Victoria, bătrânul Lipscani (nu varianta complet falsă de azi), întreg Centrul Vechi, cu prăvăliile lui dispărute (ceasornicării, ateliere de remaiat ciorapi, reparații umbrele, reparații încălțăminte etc.), magazinul București (fostul Popp & Bunescu), capătul tramvaiului 21, cu magazinul Cabana și cu prăvăliile de pe lângă biserica Sf. Gheorghe Nou, unde găseam în anii ’80, prin cine știe ce miracol, casete AGFA sau BASF imprimate cu muzică la care altminteri doar visam.

Poate că mi se va reproșa din nou că sunt incoerent și că depășesc tiparele unei recenzii. Uneori asta și intenționez, iar dacă am reușit lucrul ăsta și aici, mă bucur. Toate ocolișurile astea sunt făcute, totuși, cu un scop, fiindcă mai devreme sau mai târziu voi ajunge tot la cartea în discuție. Ei bine, volumul „Mama îmi spune că am o viață frumoasă” a spart crusta formată peste unele amintiri și a lăsat să iasă la suprafață, torențial, imagini despre Bucureștiul meu iubit & pierdut. Dacă Ana Maria Sandu a putut să facă acest lucru, asta nu înseamnă decât că a scris, în opinia mea, o carte foarte bună.

Sigur că nu e vorba numai despre București. Veți găsi aici frânturi de viață, istorii personale, experiențe trăite la diferite intensități emoționale, cioburi de existență recompuse într-un caleidoscop fascinant sau, poate mai bine, într-un vitraliu prin care lumina se vede într-un fel unic. De fapt, veți (re)descoperi viața așa cum a fost trăită, cu episoadele ei contradictorii, care ne întristează sau ne fac fericiți.

Deși nu o cunosc pe Ana Maria Sandu, iar asta e prima carte semnată de ea pe care o citesc, am senzația că o știu dintotdeauna. Îmi pare nespus de bine că am reușit să ne „împrietenim” cu ajutorul acestui volum. Spun asta fiindcă simt că, dacă ar fi posibilă o prietenie reală, și nu doar închipuită, Ana Maria Sandu ar fi exact acea prietenă pe care aș avea curaj să o sun la orice oră din zi și din noapte. Nu știu dacă mi-ar răspunde, însă intuiesc că, dacă totuși ar face-o, ar fi un partener ideal nu de discuție, ci de confesiune. Materialele strânse în această carte o demonstrează cu asupra pe măsură.

Foto Ana Maria Sandu de aici: https://bit.ly/2YbgIld

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.