Deși în tăcerea care se lăsase în ultima vreme dinspre Liviu Ofileanu noi o așteptam pe Christina, ne-am trezit cu Myra și Manualul inginerului de drumuri și poduri (Editura PIM, 2019). Un volum în trei părți, dureros, zbuciumat, trudnic, amar. O amărăciune cu nuanțe diverse și subtile: amar de fiere, amar de pelin, amar de migdale ori de cireșe amare. Un „amestec de zâmbet îndurerat și senilitate”, cum ar spune poetul însuși, „spărtura prin care ochiul să înșele creierul că prinzi și ziua de/mâine, bună sau rea, nu contează,/dar să mai fie baremi o zi și încă o mie.”

Volumul de față îmbină cinismul, resemnarea, regretele, frica, deznădejdea, cu sclipiri fulgurante de speranță. E surprinzătoare și înduioșătoare candoarea cu care, în oceanul de tristețe prin care vâslește, pescuiește alge firave de nădejde care să-l mențină în viață:

„sună deșteptătorul și dau cu mâinile prin aer. Abia pe ultima sută de metri simt oboseala, tahicardia e ca un motor ambalat, adio deltoizi, abia mă ridic din așternut. Nu vreau să o mierlesc înainte de vreme dar nici la vreme n-aș avea chef. […] și dacă închid geamul e același lucru: două-trei palme urmate de mugituri, râgâieli, strănuturi, gargară, și vomă; ciocănituri în calorifer, oale și uși trântite, musca verzuie dibuind miasma preferată printre hârtii și cioburi. dar când aud privighetoarea totul se șterge.”

„și pentru vorbele alea m-au dat afară.
m-au dat afară fiindcă am schimbat replica:
am răcnit de ce și oare în loc de da și nu,
am faultat seducția programată.
dar merită să rămâi afară și să vezi soarele cu ochii tăi.”

Alcoolul, tutunul, balconul, sunt metode de supraviețuire, un fel de „canabis mutant”, îl secondează în lupta găsirii răspunsului satisfăcător al rostului său pe lume.

”partea plină a paharului
e plină cu vârf și îndesat. beau spirt,
Io beau foarte rar, iar când beau,
simt în sfârșit că-s în formă
[…]
beau spirt și-mi vine să mă duc dracului.
avea petre țuțea o vorbă: Balcanii sunt curul Europei.
Io când beau spirt ies din cur.”

„m-am luat ostatec și nu-mi dau drumul până nu voi accepta schimbul: ochi pentru ochi și sticlă pentru sticlă. un epilog caricatural detronează umilința.”

Un copil ar fi putut fi, oare, răspunsul acela satisfăcător? Nu știm, la fel cum nu știe nici autorul.

„colindele mă tulbură – parcă merg pentru prima dată
la o întâlnire fără să aduc eu florile.
dacă aș fi avut măcar un copil căruia să-i las,
ce să-i las în afară de vorbe,
trenulețul electric, circuitul închis și plin de frustrări?
myra a pierdut de două ori și ne-a pierit cheful,
nici Io nu-s brad pitt dar nici ea monica belucci,
un păianjen joacă X și O între coapsele ei.
și anu’ acesta bradul va rămâne gol.”

Și pentru că veni vorba de Myra, nu putem trece peste durerea ei mută, excepțional descrisă aici:

„mă îndrept hotărât către zarea și o decapitez,
umplu două pahare și mă întorc sub plapumă.
ne uităm la bradul din plastic, plin de luminițe
și cutii goale dedesubt.
aș vrea să îi spun cât de mult o iubesc,
dar și Eu-s supărat și mă fac că n-am cuvinte.
la și cinci dau stingerea și-i întorc spatele.
perna ei se umezește fără sonor.”

Liviu Ofileanu nu filosofează savant, simplifică realitatea sa interioară (complexă), dezmembrând-o în subansambluri, pentru a se face înțeles de oricine:

”aș fi putut să mă îmborgesiez, să fi fost împessoat definitiv.
e de câteva ori mai greu să fii Tu însuți.
am ales varianta personală deoarece.
am renunțat să epatez întrucât.
cioplesc blocul de piatră până când.
oricum, nu strategia interesează, doar who’s who.”

Se fotografiază pentru noi fără filtre, se expune frust, cu toate slăbiciunile, viciile, păcatele, sperând că, în ciuda lor, va fi iertat, înțeles, iubit. Iubit fără ipocrizie, după modelul iubirii absolute a mamei, nu ca o concesie, nu ca o slăbiciune, ci cu convingerea că o merită:

„fără îndoială că astăzi sunt mai bun decât ieri, am progresat vizibil, sunt foarte, foarte bun. îmi repugnă poza cu falsa modestie, cred asta pentru că așa este. ”

„de data asta sunt chiar personajul meu,
asta e chiar cartea mea – citesc greu și unde nu înțeleg
dau fuoaia mai departe.
fiecare îndoitură, ștersătură ori cuvânt anume ortografiat
(de pildă cuvântul iubire, rotunjit cu încredere prostească)
înseamnă ceva.”

„eram de două ori copilul ei cel mai drag.
când veneam seara târziu de la lucru din bar
lumina din bucătărie o vedeam ca rătăcitu-n pădure.
i-am spus că joc un sfert din chenzină la loto,
nu s-a supărat, nu mi-a făcut morală,
n-am găsit măcar odată ciorba rece.
în plus, părea să-mi dea dreptate,
știa că-s amărât și orice amărât trebuie să aibă o mamă,
dacă nici mamă nu are, nici Dumniezo nu-l mai știe.”

Un volum confesiv, grav, construit inginerește, având ca materie primă realitatea cu întâmplările ei zilnice, mărunte sau crunte, o construcție zdruncinată de emoții de o intensitate la limita prăbușirii. Cu zidurile fisurate pe alocuri rezistă totuși, cârpită cu nădejdi iluzorii și bucurii provizorii, pentru că edificiul pare sortit, finalmente, dezastrului.

În ciuda tonalității minore în care e scris, în ciuda acordurilor lungi și grave, volumul e încântător, cuceritor, copleșitor.

„pentru că ești înteligent nu-mi duc vorbele la capăt,
treaba mea era să-ți dau de gândit.”

Liviu Ofileanu, ai reușit!

Patreon - O mie de semne
Author

Cititoare

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.