Habar n-am cum este pentru alții, însă mie îmi este aproape imposibil să scriu în recluziunea asta forțată. Am citit pe facebook tot felul de opinii, de îndemnuri, de strategii, de gânduri ale scriitorilor sau criticilor mai mult sau mai puțin inspirați. Eu mă crispez în fața gratiilor imaginare de la ferestre sau uși, iar în atmosfera apăsătoare a izolării se pare că și instinctele critice mi-au intrat în carantină.

E o amorțeală avant la lettre care, cel puțin în cazul meu, îmi contaminează zona creativă a creierului mai ales în sezonul estival și o bună bucată de la începutul toamnei. Dar acum e primăvară glorioasă, iar motoarele scrisului ar trebui să duduie. Cu toate astea, uite-mă scriind scrâșnit, forțat, așa cum cazmaua refuză să intre în pământul uscat.

Totuși, cred că nu-mi trebuie un foarte mare efort intelectual ca să spun că mi-a plăcut o carte. O poate face, în fond, oricine, cu vorbe simple, nesofisticate și lipsindu-se de păsăreasca elaborată și cvasiincomprehensibilă (am folosit termenul ăsta ca să demonstrez că pot fi prețios chiar și în izolare) a criticului de meserie. Dar eu nu sunt critic de meserie, ci doar un chibiț. Iar din postura asta trebuie să vă spun, dragi iubitori de literatură, că tocmai am terminat de citit, între două volume de Kafka, un roman foarte bun: „Orașul promis”, de Valentina Șcerbani (Editura Tracus Arte, 2019).

Mărturisesc că nu știam foarte multe lucruri despre Valentina înainte să primesc această carte, iar asta a fost spre rușinea mea, fiindcă tânăra scriitoare din Basarabia (n. 11 ianuarie 1988) a studiat filologie franceză la Universitatea „Alecu Russo” din Republica Moldova și a obținut o bursă de masterat în mediere culturală inter-mediteraneeană la Universitatea Ca’Foscari din Veneția, Universitatea Autonomă din Barcelona, „Paul Valéry” din Montpellier și Moulay Ismail din Meknès. De asemenea, a lucrat mai mulți ani în presa scrisă, radio și TV.

Sigur că nu CV-ul face o carte bună, însă atunci când se întâmplă ca un scriitor cu un CV impresionant să scrie și o carte faină & atașantă așa cum este „Orașul promis”, atunci realizezi, ca un bun chibiț ce te afli, că toate acele eforturi nu au fost făcute în zadar. Valentina Șcerbani a reușit să combine cele două ingrediente (studii & talent), iar rezultatul este, fără să spun vorbe mari, spectaculos.

Sigur că, încă de la primele pagini ale romanului, mi-a fugit instantaneu gândul la Tatiana Țîbuleac, ale cărei romane, „Vara în care mama a avut ochii verzi” și mai ales „Grădina de sticlă” (ambele apărute la Editura Cartier), au reușit să adune numeroase elogii și premii importante. E limpede, cel puțin pentru mine, că există unele apropieri de stil & structură între aceste romane și „Orașul promis” – inclusiv filonul poetic al narațiunii – însă lucrurile, de la un punct, ajung să difere întru câtva, îndeosebi dacă mă gândesc că există în acest gen o precursoare strălucită precum Nora Iuga, care cel puțin în „Lebăda cu două intrări” a demonstrat că granița dintre poezie și roman poate fi, în cazul unor cărți devenite reper, ca și inexistentă.

Aș remarca în primul rând știința cu care Valentina Șcerbani destructurează realitatea din doar câteva tușe narative și acoperă totul cu un văl oniric derutant și seducător. Mijloacele sunt de o simplitate dezarmantă. Mobilul este unul banal: o fetiță, Ileana, lipsită de prezența unui tată bețiv & afemeiat, „care ne-a umilit toată viața cu indiferența lui”, și a unei mame bolnave & dematerializate, este smulsă din viața ei obișnuită de două mătuși, Maria și „Cealaltă” (surorile mamei), brutale, ratate și lipsite de empatie față de soarta potrivnică a nepoatei.

De aici, ochii de copil încep să nu mai facă diferența, ai zice cu bună știință, dintre vis și realitate. Frânturi de imagini din trecut se amestecă în mod tragic & realmente întristător cu felii de realitate și zdrențe de vise, aslfel încât de la un moment dat aproape că nu mai poți distinge oniricul, straniul, de existența obiectivă. Și, de vreme ce fondul este fixat pe o atmosferă obsedantă, aproape diluviană, atunci poți spune că ai toate ingredientele care compun o lume bizară, ilogică în punctele ei esențiale și cu deosebire brutală. E o lume dominată de rău & lipsă de empatie, în care doar imaginea eterică a mamei și promisiunea evadării în „orașul promis” sunt principalele coordonate ale unei speranțe din ce în ce mai lipsite de consistență.

E o carte greu de povestit, așa cum în mare măsură sunt cărțile lui Kafka. Nu poți recompune o realitate sau un fir prozastic din frânturi de vise, din imagini destructurate, din scene aflate la limita dintre fantezie, imaginar & nebunie. Există în roman câteva scene antologice, așa cum este cea în care cele două mătuși scot din valiză lucrurile mamei Ilenei și le probează împrăștiindu-le peste tot.

La fel de stranie & deraiată de la realitate mi s-a părut scena în care Maria, însoțită de Ileana, găsește caii într-o stare deplorabilă. Totul pare atins de putreziciune, de mucegai, de moarte. „Casa arăta ca un glob sfărâmat de Crăciun”, sau în altă parte: „Veranda a început să putrezească, iar unii stâlpi intraseră adânc în pământ”. Nu-ți dai seama dacă lucrurile stau într-adevăr așa sau dacă nu cumva toată această dematerializare a lumii este un simbol al disperării și al pierderii speranței.

Ploaia este atât de persistentă încât pare, de la un moment dat, că pătrunde cu umezeala ei pernicioasă inclusiv în conștiințele personajelor, subjugându-le și îndemnându-le să comită fapte abominabile. Crima e la un pas, ura e omniprezentă, disperarea face cu ochiul, e un loc lipsit de umanitate și de perspectivă. Nici măcar ARHIVARIUM-ul nu o scoate pe Ileana din atmosfera apocaliptică a acestei localități stranii, Toltre, care este departe de geografia „orașului promis”.

De aici orice încercare de evadare este aspru pedepsită (Ileana, într-un gest la limita disperării, încearcă să fugă, dar este întoarsă brutal din drum de mătușa ei, Maria), iar traiul este la limita subzistenței. Exact ca în Kafka, straniul pare să fi pus stăpânire pe orice fibră a realității, deși această realitate rămâne, în ciuda evidențelor, în ordinea formală a lumii. Oamenii trăiesc într-o aparență de normalitate, autobuzul vine la ore fixe, există o oarecare ordine în relațiile cu exteriorul, o autoritate nevăzută își exercită puterea, gospodăria este condusă după anumite reguli care, chiar dacă sunt dure, sunt totuși reguli, însă privită în ansamblu, viața din Toltre este una de coșmar, la limita suportabilului.

În Toltre, „soarele nu se vedea, dar aburii cădeau ca niște soldăței pe pământ”. Tot aici, Ileana are „sentimentul că-s la capătul lumii” și că „soarele pare lipit din scoici”. Toți respiră „un aer veninos”, iar pământul dă impresia că vrea să atragă în adâncuri tot ce mișcă deasupra: „Aveam lipită de tălpi toată lumea, cu toate casele și bolile, cu pădurile înverzite și cu spitalele îndoliate. (…) Înaintam încet, târându-mă ca un melc. Parcă simțeam cum picioarele-mi intră până-n scoarța pământului.”

Toltre este o bolgie dantescă. „Lasciate ogni speranza, voi chintrate” nu mai este doar un îndemn, ci o lege a unui loc fără legi morale, lipsit de umanitate. O fetiță, Ileana, a fost trasă fără voia ei în această aventură nefericită. Va reuși să treacă peste greutăți? Citiți „Orașul promis”, acest roman tulburător & tragic, și poate veți afla. Sau poate că nu.        

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.