Există numeroase ecranizări ale suferințelor îndurate de victimele nazismului în timpul celui de-al doilea război mondial. În fiecare dintre ele am văzut, oripilat, unde pot duce ura, disprețul pentru o anumită rasă sau etnie, iraționalitatea, barbaria, retardul emoțional, îngâmfarea „ariană”, prostia care înlocuiește judecata, cruzimea. Holocaustul este expresia aliajului compus din aceste manifestări subumane. Pot fi date explicații mecanice despre ce s-a întâmplat, însă nu poate fi explicată, chiar și în contextul războiului, lipsa de umanitate a celor care l-au provocat.

Nu vreau să fac recurs la memoria istoriei pentru a trage cu proiectilele judecăților proprii în blindajele ideologice ale vremurilor respective. Nu sunt calificat pentru asta și n-aș face decât să folosesc acest pretext ca paratrăsnet pentru umorile mele, pentru descărcarea unor emoții retroactive provocate de poveștile celor care au suferit traume de neimaginat. Una dintre ele este cea a luiWładysław Szpilman, pianistul polonez evreu care a scăpat cu viață în mod miraculos dintr-un oraș, Varșovia, care devenise un fel de necropolă supra și subterană pentru cei care nu au trecut proba supraviețuirii în cei aproape șase ani de ocupație nazistă.

Două sunt ecranizările care mi-au dat senzația că privesc nu o adaptare artistică a unui scenariu prestabilit, ci un film documentar de un realism năucitor: „Lista lui Schindler” a lui Steven Spielberg și „Pianistul” a lui Roman Polański, pelicule recompensate cu numeroase premii și recunoscute unanim ca fiind adevărate capodopere ale genului. Pentru unul ca mine, născut fiind la 17 ani de la terminarea războiului și crescut cu filmele puternic ideologizate în genul ecranizărilor românești precum „Noi, cei din linia întâi” sau „Am fost șaisprezece”, ori cu superproducțiile sovietice & americane – care au, fiecare în parte, un puternic conținut ideologic – „Lista lui Schindler” sau „Pianistul” reprezintă o formă desăvârșită de revelare, cu ajutorul artei, a adevărurilor războiului.

De aceea, când am auzit că la Editura Humanitas Fiction a apărut volumul „Pianistul”, de Władysław Szpilman – care a stat la baza ecranizării lui Roman Polański – mi-am spus că trebuie să citesc cartea asta neîntârziat, ca să „văd” cu ochii mei ce l-a inspirat pe celebrul regizor și să-mi dau seama dacă a fost o dramatizare la indigo sau o variantă artistică în care au fost intenționat introduse scene „tari” pentru a impresiona publicul și pentru a atrage sufragiile membrilor Academy of Motion Picture Arts and Sciences, cei care decid asupra premiilor Oscar.

Ei bine, trebuie să recunosc acum, după ce am citit cartea, că Roman Polański este – dincolo de controversele din viața lui privată – un uriaș regizor. Probabil că, spus de mine, lucrul ăsta nu înseamnă cine știe ce, fiindcă Polański este oricum un regizor mare. Ceea ce vreau să spun este că, prin această ecranizare, „Pianistul”, și după ce cunosc acum în amănunt, din cartea omonimă, întâmplările care au stat la baza ei, Roman Polański a crescut și mai mult în ochii mei. Nu a făcut artă pentru artă, ci artă pentru revelarea unui adevăr extrem de dureros, extras, ca dovadă irefutabilă, din întâmplări trăite pe viu, dintr-o realitate care, dacă n-ar fi fost povestită chiar de cel care a trăit-o, ar fi putut fi pusă la îndoială. Viața însă bate filmul, nu-i așa?

Cred că volumul „Pianistul” ar fi trebuit să aibă pe copertă un avertisment în genul celor pe care crainicii de știri le fac înainte de a lăsa să se deruleze pe ecran imagini teribile. Avertismentul ar fi trebuit să sune însă cam așa: „Atenție! Însemnări cu un puternic impact emoțional!” asta pentru că „Pianistul” conține texte care au realmente un impact emoțional extraordinar asupra cititorului. Scenele reproduse în această carte depășesc, de fapt, prin tragism și cruzime, tot ce mi-am închipuit despre ororile războiului. Władysław Szpilman nu s-a considerat scriitor, însă prin ce a scris în această carte și prin modul direct, frust, în care a transmis emoția către cititor, a dovedit cu asupra pe măsură contrariul.

„Pianistul”, ca și „Jurnalul lui Anne Frank”, ar trebui să fie inclus, cumva, în manualele de istorie. O referință la paginile acestei cărți, atunci când se pomenește de Holocaust este, în opinia mea, obligatorie. În „Pianistul” istoria e disecată fără anestezie. Rănile sunt la vedere, iar durerea atroce care le însoțește este transmisă efectiv celui care parcurge aceste pagini-document. Simți, citind, nu numai revolta, ci și convulsiile cărnii sfârtecate, pielea străpunsă de gloanțe, stomacul chinuit de foame, trupul prins în chingile suferinței, bolii, neputinței, oboselii, epuizării nervoase, disperării și, într-un final, dorinței extraordinare de a scăpa și de a trăi.

A fost examenul suprem pentru Władysław Szpilman, acela de a trăi în codiții în care nimeni nu poate trăi, dar este și un examen pentru cei care se încumetă să citească această carte: anume, un examen de conștiință. Fiecare pagină a acestei cărți este o desfoliere dureroasă a straturilor de piele ale istoriei Holocaustului. Sub aceste straturi suferința se află încă în stare pură.

Fiecare episod arată în ce măsură umanitatea poate fi suspendată și în ce fel, prin dezumanizare, omul se poate întoarce la condiția lui primordială sau chiar mai jos, la starea de bestie irațională, de animal lipsit de judecată diferențiată. În atari condiții, nazismul a făcut posibile toate aceste lucruri, iar „camera de filmat” a lui Władysław Szpilman a înregistrat imagini de o spectaculozitate macabră. În acest punct cred că nu mai poate exista nicio îndoială: volumul „Pianistul” a depășit, ca intensitate emoțională, pelicula lui Roman Polański. Pentru cei care au îndoieli în privința asta, îi invit să citească mai întâi cartea, apoi să (re)vadă filmul.

„De ce Dumnezeu a îngăduit acest război înspăimântător, cu victimele sale teribile? Mă gândesc la raidurile aeriene repetate, la spaima populației civile nevinovate, la tratamentul inuman aplicat deținuților din lagărele de concentrare, la uciderea sutelor de mii de evrei de către nemți. Dar este oare Dumnezeu vinovat? De ce nu intervine, de ce îngăduie toate acestea?

Sunt întrebări care pot fi puse, dar la care nu există răspuns. Suntem foarte dispuși să căutăm vina la alții, și nu la noi înșine. Dumnezeu îngăduie răul pentru că oamenii înșiși îl aleg, iar acum simt povara nefericirilor care se bat asupra lor tot din cauza răului și imperfecțiunilor lor. Nu am făcut nimic pentru a împiedica preluarea puterii de către naziști, ne-am trădat propriile idealuri. Idealul libertății individuale, al democrației și al libertății de credință.”

Oricât ar părea de neverosimil, acesta este un fragment din jurnalul lui Wilm Hosenfeld, ofițerul german care l-a găsit pe Władysław Szpilman în podul casei unde se ascundea. Căpitanul Hosenfeld, practic salvatorul lui Szpilman, reprezintă stropul de umanitate încă existent într-o mare de nedreptăți, de atrocități și dezumanizare. Este exemplul limpede că, fie și într-o perioadă în care furia distructivă a omenirii nu mai poate fi ținută în frâu, există totuși speranță. Prin gestul său de a-i da o șansă la viață lui Władysław Szpilman, precum și prin aceste pagini de jurnal pe care le-a lăsat în urma sa, Wilm Hosenfeld a demonstrat că răul nu poate fi total și că, la limită, poate fi învins.

Soarta lui tragică – a murit în 1952, la Stalingrad, într-un lagăr sovietic – și faptul că demersurile întreprinse de Władysław Szpilman după război de a-l găsi și, eventual, de a-l salva la rândul său s-au soldat cu un eșec, lasă într-un final un gust amar. Totuși, gestul lui Hosenfeld a rămas în istorie ca o dovadă că atrocitățile comise de naziști erau cunoscute atât în rândurile armatei germane, cât și acasă, de către civili. Altruismul său și credința în Dumnezeu, dreptate și onoare, arată că nu toți germanii au fost prizonierii ideologiei criminale a lui Hitler.

„Trebuia să încep o nouă viață. Cum să începi o viață, când n-ai în urmă decât moarte? Cum să extragi forța de a trăi din moarte?” se întreba Władysław Szpilman în ultimele pagini ale însemnărilor sale. Rămas singur, după ce întreaga familie îi fusese deportată și ucisă în lagărul de la Treblinka, a găsit totuși forța să meargă mai departe. Mai mult decât atât, a găsit în el resursele pentru a scrie această carte. „Pianistul” nu este doar o mărturie, ci și o confesiune teribilă despre o dramă ale cărei răni nu s-au vindecat probabil niciodată.

Władysław Szpilman a încercat, totuși, să se vindece prin muzică. Tot muzica îl salvase, practic, atunci când Wilm Hosenfeld l-a găsit în acea casă ruinată din Varșovia în care, în mod miraculos, se găsea un pian. „Cântați ceva!” i-a spus Hosenfeld, iar Szpilman, cu toate că avea degetele aproape înțepenite, a interpretat Nocturna în do diez minor de Chopin. Era, într-un fel, capătul de drum perfect pentru un exercițiu de supraviețuire de un tragism unic. Este, de asemenea, și dovada că traumele pot fi, dacă nu vindecate, atunci măcar atenuate prin artă. În cazul lui Władysław Szpilman, muzica a jucat rolul principal. Această carte stă mărturie.   

Foto Adrien Brody: https://tvmania.ro/pianistul-14144.html

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.