Angelica Stan destructurează, în „Produse miraculoase” (Editura Paralela 45, 2018), sistematic și impenitent, toate „valorile” societății de consum, dinamitând ceea ce la bază este chiar esența ei: reclama. Această marotă, numită generic „sufletul comerțului”, devine, prin ironie, o armă care se întoarce chiar împotriva celui care a creat-o.

Mergând până la limita unui hilar grotesc, Angelica Stan extrage cu inteligență și cinism exact acele elemente care dau strălucire ideii de „consumerism”, transformându-le cu ajutorul poeziei, așa cum procedau unii poeți ai generației beat, în mesaje foarte bine țintite, însă nu neapărat bazate pe ideea de contraculture, ci direct, chirurgical, pe noțiunea – penetrant subversivă – de „jos consumul” sau, cum grăiește un slogan specific, this shit must end.

Uzând de un ludic cu accente de gravitate, Angelica Stan marșează pe ideea de persiflare a excesului de comercial și a clamatei necesități de transformare a umanului în obiect de consum, în marfă de schimb, în obiect „postuman”. Ea abordează frontal ceea ce pare tema principală a cărții, denunțând încă de la început (și arătându-și astfel limpede intențiile) acest principiu de bază al capitalismului, consumul cu orice preț, chiar dacă „totul e ieftin și înaintează lent/ pe benzi rulante. o colonie/ de coduri-pin.” (discount)

De asemenea, inventează formulare speciale, imitând ironic textele consacrate ale cererilor de tot felul sau ale rapoartelor de producție, cu scopul de a plasa în derizoriu genul acesta de adresare standardizat, dar și de a pune în evidență modul în care umanitatea pare evacuată din cotidian, acesta fiind transformat la rândul lui într-un bazar, unde totul e de vânzare și orice poate fi negociat sau dat la schimb.

Scoaterea aceasta în evidență a rutinei, cu toate tarele ei, a mecanismelor repetitive ale societății de consum în care sunt, iată, resuscitate cutume prăfuite – cum sunt aceste cereri-tip cu iz comunist – are ca scop relevarea realităților unei lumi detracate în care, așa cum spuneam, umanul devine monedă de schimb pentru marfa cea mai artificială și mai „sclipicioasă”. Realitatea alienantă de tip „supermarket” reușește să acapareze exact acel „uman”, ca element devenit, cu concursul indivizilor, o pradă foarte ușoară.

Totul este marfă și, în consecință, comerțul se extinde până acolo încât sunt tranzacționate „mărfuri” teoretic netranzacționabile, cum ar fi senzațiile, sentimentele, spaimele, angoasele, durerile și așa mai departe. Dacă totul e negociabil, efectele oricărei traume pot fi înlăturate cu ajutorul „produselor miraculoase”. În fapt, însă, avem de-a face cu dez-umanizarea individului, cu transformarea lui într-un gen de cyborg comercial, al cărui card de cosum se află „într-un pliu de piele netedă”, ca în poemul care e diferența.

Până acolo, însă, avem de-a face, spre exemplu, cu un banal colaj de anunțuri publicitare pentru prestări servicii. Toate acele elemente menite să atragă atenția clientului, alăturate ingenios, deturnează cumva scopul inițial al anunțului și creează un surprinzător „afiș” poetic. În rogseriozitate, de pildă, fiecare ofertă de servicii, luată separat, pare pur și simplu banală, așa cum de altfel este și în realitate: „car moloz. car mobilă. montez/ demontez/ transport-ieftin-pământ-vegetal./ execut tatuaje./ vând var stins.” etc. În momentul în care însă intervine ironia, odată cu precizarea expresă a prestatorului că poate să facă „pitici/ de orice mărime” (element absurd, fiindcă piticii nu pot fi „de orice mărime”), lucrurile se schimbă radical, chiar dacă, în principiu, textul curge mai departe aparent în aceeași manieră. Finalul însă demantelează orice intenție de camuflare în spatele „seriozității”: „repar unghii/ pun gene false/ fir-cu-fir./ cumpăr păr natural/ mai-iunie-după-ora-16./ rogseriozitate.” Ironia devine de-a dreptul explozivă.

Modul imperativ în care actantul deghizat în agent publicitar își îndeamnă cititorul-client („cumpără-l!), după ce îl asigurase în prealabil că „acest produs îți va oferi momente perfecte”, transformă un banal slogan publicitar într-o armă cu două tăișuri. Pe de o parte, regăsim aceeași ironie severă, terebrantă, iar pe de altă parte se configurează efectele acestei ironii, rezultatul fiind reducerea actului comercial la impostură și aruncarea în tomberonul derizoriului a tuturor „bunelor intenții” ale acestui monstru numit „societate de consum”.

Leviathanul consumerist nu face însă economie de mijloace și nu obosește niciodată, dimpotrivă, își continuă mecanic efortul de a arăta indivizilor, care par a avea deja același chip plastifiat al manechinelor – multiplicare monstruoasă, „postumană”, a „celulelor societății” –, în speță membrilor unei civilizații care-și pierde treptat identitatea, că orice „produs miraculos” – în ciuda calităților chestionabile – poate să satisfacă, fie și vremelnic, orice pretenție a clientului gregar.

Astfel, pe toate chipurile apare „zâmbetul perfect”, chiar dacă ziua este „mai puțin perfectă”: „zâmbetul tău spune totul despre tine/ recapătă-ți încrederea/ forța/ dinții/ degeaba îți ascunzi dinții: ei te văd!/ folosește produse-profesionale-complete:/ pentru albire/ pentru întărire/ pentru strălucire/ pentru curățenie/ și orbire.” Firește, aș zice, întrucât „clientul” trebuie să fie „orb” la găunoșenie și trebuie să vadă doar perfecțiunea, care în realitate este, cum bine știm, de cele mai multe ori contrafăcută.

În poemul cerere (model) regăsim aceeași abilitate ingenioasă de a transforma în poezie, în artă însuflețită, vie, din care au fost evacuate toate componentele inactive, moarte din punctul de vedere al expresivității, un banal formular tipizat, compus din formule golite de sens și total inexpresive artistic, menit să fixeze, ca într-un chestionar, date existențiale esențiale: „către cutare…/ adresa cutare…/ în atenția cuiva/ care ar putea fi întors cu spatele/ care ar avea nevoie de ceva/ și i-ar fi greu să ceară”.

Aceeași tehnică am întâlnit-o în poemul înștiințare, acolo unde avem de-a face, aparent, cu un formular clasic, aproape un CV declarativ (dacă o exista așa ceva). Numai că și aici, avem de-a face cu o deturnare de la sensul practic inițial. Tot acel limbaj de lemn specific unei declarații de acest fel este convertit într-un gen de echilibristică amar-confesivă pe sârma instabilă și periculoasă a existenței: „eu, subsemnata (puncte-puncte)/ deasupra mea e numele meu/ cnp-ul seria/ numărul (puncte-puncte)/ adresa/ numele tatălui (puncte-puncte)/ (…) ați fost martor la…/ chiar clipa când pământul/ s-a despicat în felii/ s-a-mpărțit între noi și tot praful a fost spulberat/ de pe tobele nebuniei.”

 Același hilar grotesc de care pomeneam la începutul cronicii, grefat pe combinația „echilibristică existențială-ironie dusă până la maximele ei consecințe”, îl regăsim și în poemul pH, acolo unde „produsele miraculoase”, inițial valabile „pentru toate tipurile de piele/ pentru toate vârstele/ pentru toate femeile”, se transformă într-un fel de panaceu, devenind eficiente (și, în consecință, „gata de consum”) inclusiv „pentru cei cu pH-ul sinucigaș”.

După zone textuale mai cuminți, în care ironia este înlocuită cu observații ceva mai subtil vitriolante în care, printre acizii sfârâitori, găsim și compuși autoreferențiali inofensivi, autoarea trece din nou la atac în doar un moment: „milioane de oameni te ascultă. milioane/ de telespectatori îți urmăresc/ povestea ta de femeie abia-venită-de-la-serviciu/ într-o seară ploioasă de joi.” Deși autoreferențialitatea persistă, mijloacele stilistice folosite în acest asalt  asupra „dușmanului nevăzut” – adică acel abil camuflat mesaj venit parcă din neant, care le inoculează oamenilor ideea că ceea ce li se oferă este numai și numai spre binele lor, iar consumul, chiar dacă totul vine de-a valma, fără măsură, este benefic – sunt, cum spuneam, frontale, nemiloase: „stilul tău/ e pofta/ e foamea/ agresivitatea fără țintă. marfă bine vândută.// milioane de oameni te mestecă-n gând./ te înghit și te uită.”

În tot acest turbion comercialo-consumerist nu sunt trecute cu vederea nici păcatele mediului toxic al spațiului corporatist, cum se întâmplă în poemul nimic riguros: „este o deosebită plăcere pentru mine să fiu aici/ să fac parte/ din acest   great-team-of-researchers/ – ce conspirație fabuloasă a unora   parțial morți și totuși/ plimbându-se cu ecusoanele la vedere/ pe holul instituției-organizatoare”. Pe acest fond, e limpede că eficiența „produselor miraculoase” începe să fie pusă la îndoială, iar mitul cosumerismului începe să se destructureze puțin câte puțin: „dacă toate aceste produse miraculoase/ au vreun efect asupra ta   dacă totuși efectul/ nu ești chiar tu/ deși este foarte clar/ că ele nu vindecă/ nu ucid/ nu îți schimbă/ viața   nici cât un sâmbure negru scuipat/ dimineața pe pernă/ dacă nimic nu te bucură/ nimic nu te face să urli/ atunci poate măcar/ să dispari/ fără urmă” (fără durere).

Uniformizarea, înregimentarea, alinierea la trend, încolonarea în masa amorfă a cumpărătorilor, pare a fi scopul (lesne) de atins al celor care ne livrează, băgându-ni-l efectiv pe gât, sloganul publicitar. Ofertele merg până acolo încât ajung să frizeze absurdul: „perna ta de vis te așteaptă!/ intră în cursă și participă la concurs”. Numai că sensul, la final, este deturnat, iar „perna”, ca „produs miraculos”, devine una „pentru toți insomniacii/ pentru cele mai negre/ coșmaruri.” (ofertă)

Odată îndepărtată poleiala, realitatea nudă relevă găunoșenia lumii, superficialitatea, ineficiența, precaritatea și – în adevăr – mirajul numit „produse miraculoase”. Totul este de fațadă într-o lume în care „totul e ieftin și înaintează lent” sau, mai grav, totul are o etichetă, o marcă, un preț, chiar și viața însăși. O lume în care „competiția devine mai acerbă oriunde te uiți” și în care, potrivit calculului inerent, „ca să te vinzi/ trebuie să începi cu sfârșitul. sinele pregătit.” (ținta)

Grotescul devine tot mai pregnant pe măsură ce absurdul înlocuiește fațetele și așa înșelătoare ale existenței. Sunt apariții insolite, ca această „specie de femei cu etichetele așezate corect”. Ceea ce odinioară părea o joacă, un interval recreativ între două reclame la „bonibon” sau la pantofii „gregorio rizo”, s-a transformat cu timpul din comedie în melodramă și a eșuat, în final, într-un fel de tragism al gregarității: „are de ce să-ți fie teamă:/ degeaba încerci să te ții departe/ rece/ egal/ celulă/ atom/ răul/ binele/ pe pământul ăsta nu există neutralitate/ nu există curățenie/ ci doar   sânge/ război/ îmbrățișări murdare” (cercul e strâmt).

Iar senzația de zădărnicie și, din nou, de existență a unei pojghițe sclipitoare aplicate peste realitatea unei lumi putrede, nu putea fi mai pregnantă decât prin prezența „într-o instituție unde se adâncesc niște cicatrici/ în straturi de piele tăbăcită zilnic” (cutter) și unde „funcționari abisali/ ieșiți doar pe jumătate   din birourile lor/ din care se aude non-stop/ un radio cu muzică proastă/ și vine miros de mâncare gătită/ adusă de acasă/ la borcan.” (declarație medievală)

Dacă ar fi să trag o concluzie succintă, aș spune doar că volumul Angelicăi Stan, „Produse miraculoase”, n-ar trebui recomandat celor cu adicție la mall sau supermarket, dar nici celor atașați până la carnal de uniforma corporatistă. De ce? Fiindcă adevărurile crude spuse aici ar putea fi, pentru ei, începutul trezirii dintr-un vis (aparent) frumos. Iar ceea ce vor găsi în lumea reală cu siguranță nu le va plăcea.

Foto featured credit: https://www.facebook.com/photo.php?fbid=10216408784349321&set=pob.100000596251478&type=3&theater

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment