În Cearta cu filozofia, Gabriel Liiceanu face o pledoarie pentru fragment, în „contra” sistemului în filozofie, citându-l pe Friedrich Schlegel, care afirma în Philosophische lehrjahre că „Formele filozofiei moderne sunt în întregime individuale – scrisori, autobiografii, romane, fragmente”. Gabriel Liiceanu vine în sprijinul acestei teorii afirmând, la un moment dat, în acest incitant și complex eseu numit „Sistem și fragment”, că „orice Operă este un imens Fragmentarium”. Mi se va scuza scoaterea din context (afirmația este anterioară citatului din Schlegel și face parte dintr-un raționament mai larg), însă concluzia vine, cu siguranță, în siajul celor afirmate de filozoful german.
Cam același lucru face Olga Tokarczuk în această adevărată „Operă Fragmentarium” numită emblematic „Rătăcitorii” (Polirom, 2018). „Vom scrie despre noi, ăsta este cel mai sigur mod de comunicare, ne vom preschimba reciproc în litere și inițiale și ne vom imortaliza pe foi de hârtie, ne vom plastina, ne vom scufunda în formaldehida propozițiilor” spune scriitoarea poloneză la un moment dat (vă las să descoperiți singuri unde, fiindcă este un citat important din roman, unul nu neapărat concluziv, ci mai degrabă coagulant, iar aici sunt tentat din nou să-l citez pe Gabriel Liiceanu, care afirmă în același eseu mai sus pomenit că „fragmentul nu este niciodată doar un fragment, ci o artă combinatorie a gândurilor care iau forma unei puzderii, nedeterminate numeric, de fragmente”). Romanul „Rătăcitorii” ar putea fi definit chiar așa, ca o „puzderie nedeterminată numeric de fragmente”.
Ai zice că pe tot parcursul cărții Olga Tokarczuk împrăștie, cu bună știință, dar ca din întâmplare, „coduri” pe care cititorul este nevoit să le descopere și să le descifreze înțelesul pentru a putea pricepe mesajul. Nu este un roman care poate fi povestit în câteva fraze. Complexitatea lui ne arată că există cumva viață și după mai celebrul „Abaddon, Exterminatorul” al lui Ernesto Sabato, acolo unde scriitorul argentinian ne-a introdus într-un labirint existențial a cărui complexitate m-a făcut, când l-am citit pentru prima oară, să „rătăcesc” cam ca pe traseul homeric al lui Joyce din Ulysses. Drumurile pe care le fac însă acești „rătăcitori” sunt aparent fără legătură între ele. Le leagă doar acele „întâmplătoare” coduri care unesc, până la un punct, „puzderiile” textuale, fragmentele care alcătuiesc veritabilul palimpsest diegetic pe care scriitoarea poloneză ni-l propune.
Cred sincer, și o fac având proprietatea termenilor, că în spațiul literar românesc 90% dintre editurile existente în acest moment ar fi respins un asemenea manuscris. „Rătăcitorii” are acel gen de complexitate care îl face aproape ilizibil la o primă lectură. Poveștile care-i dau conținut, multe fără o legătură logică între ele, au un numitor comun destul de instabil și provocator: nevoia de a fi, precum rechinul care dacă stă pe loc moare asfixiat, în permanentă mișcare. Oceanul în care se mișcă „rechinii” acestui roman bizar și, deci, provocator, este Lumea.
„Când lumea ca o sferă mare de sticlă cade și se sparge în milioane de bucăți nu continuă oare să fie un întreg în acel ceva măreț, puternic și infinit?” se întreabă retoric autoarea. Da, aș răspunde, fiindcă acest excurs este făcut într-o lume în care „locurile unde m-am poticnit, unde am căzut, unde am fost rănită profund, lovită unde mă doare cel mai tare, au încetat să mai existe pentru mine”. Această tendință spre idealizarea spațiului vital este însă întreruptă brutal de exact acea tendință a modernității de a transforma totul într-o „wikipedia livrescă”.
În acest punct ies la suprafață poveștile. Aflată în vacanță pe o insulă de pe coasta Croației, familia lui Kunicki trece printr-o întâmplare bizară. Soția și copilul dispar și, în ciuda eforturilor soțului disperat și a autorităților mai mult sau mai puțin competente, care dau asigurări că pe o insulă atât de mică nimeni nu poate să dispară, nu pot fi găsiți.
Eric, marinarul încercat, pentru care mările și oceanele nu mai au niciun secret, „eșuează” la compania Bacurile Unite ale Nordului. Sătul de rutina în care e prins zi de zi, ca într-un laț, schimbă cursul „în linie dreaptă” al bacului pe care-l conduce și, spre stupefacția pasagerilor, pornește spre larg.
Doctorul Blau, specialist în anatomopatologie și pasionat de plastinație (tehnică de conservare a cadavrelor) îi face o vizită văduvei doctorului Mole (o somitate în domeniu, mort într-un accident) sperând să viziteze laboratorul acestuia și să pună mâna pe lucrările de specialitate încă nepublicate.
Jozefina Soliman îi scrie lui Francisc I, împăratul Austriei, pentru a-i cere să-i returneze trupul iubitului ei tată, Angelo Soliman, care fusese „preparat, împăiat și expus curiozității omenești în vecinătatea animalelor sălbatice” în Sala Curiozităților Naturii de la Curte. Jozefina nu dorea altceva decât să-și înmormânteze tatăl potrivit obiceiurilor creștine.
În secolul al XVII-lea, profesorul Filip Verheyen, cel care avea să descopere călcâiul lui Ahile studiindu-și propriul picior amputat din cauza infecției cauzate de un cui ruginit, se plânge de dureri groaznice și mâncărimi la mădularul pe care nu-l mai avea. Un alt profesor, Ruysch, face o disecție pe trupul unei tinere prostituate (al cărei corp fusese prezervat timp de doi ani), în prezența unei numeroase asistențe, în care se afla și ucenicul lui Verheyen, Willem van Horssen.
Colecția de preparate anatomice ale doctorului Ruysch este vândută cu 30.000 de guldeni țarului Rusiei, Petru I, iar aceasta ajunge la destinație serios împuținată din cauza revoltei marinarilor de pe corabia care o transporta. Rămași fără vodcă, matrozii au băut alcoolul în care erau prezervați fetuși diformi și diverse mădulare umane.
În fine, ajungem și în vremea lui Chopin. După moarte, inima celebrului compozitor ajunge clandestin la Varșovia, într-un borcan pus strategic sub desuurile Anielei (tovarășa de călătorie a soției lui Chopin, Ludwika) pentru a înșela vigilența jandarmilor prusaci de la graniță.
Iar lucrurile nu se opresc aici. Ce este de fapt „Rătăcitorii”? Un conglomerat de eseuri, povestiri, articole, note de călătorie sau de jurnal (da, avem și un fel de notații personale care interferează aiuritor cu poveștile schițate mai sus) puse laolaltă, aparent fără nicio legătură între ele? Este un loc în care „povestitorul” (cu toate ipostazele lui) ni se înfățișează ca un fel de cetățean al lumii, un călător perpetuu în țara numită Terra? Este acest misterios „povestitor” întruchiparea omului universal care călătorește la nesfîrșit în „zona lui Dumnezeu”, așa cum ne sugerează unul din „codurile” cărții? Este greu de stabilit un „rețetar” după care a fost concepută toată această apetisantă hrană textuală. Cert este că ingredientele au fost bine (și atent) alese, fiindcă rezultatul este spectaculos.
„Diverse momente din timp plutesc în aer ca niște cearceafuri, ca ecrane pe care se proiectează o anumită secvență; lumea este compusă din asemenea momente imobile, din metafotografii uriașe, iar noi nu facem decât să sărim dintr-una în alta” afirmă la un moment dat un personaj al unei povești. Pare-se că aici ar fi posibil unul dintre răspunsuri. Olga Tokarczuk transmite parcă următorul mesaj: viața, ca și literatura, este un conglomerat cu atât mai complicat cu cât, în anumite puncte ale istoriei, reprezintă suma întâmplărilor din trecut. Prezentul este suma lumilor anterioare, climaxul Lumii. Romanul însuși este o rătăcire în labirintul vieților trecute și prezente, o suprapunere de epoci, un palimpsest care se tot reînnoiește, întâlnirea unor destine fără legătură între ele. Iar peste toate astea tronează moartea, consecințele ei, ceea ce lasă în urmă, adică trupurile prezervate sau prezervarea poveștilor ale căror protagoniști au fost, care le-au conținut și le-au dat un sens în Lume.
gelu diaconu
https://www.facebook.com/omiedesemne/
