Mărturisesc încă de la început că nu am să fac economie de laude la adresa Alinei Pavelescu – despre care mă simt dator să amintesc că este istoric și arhivist, în prezent director adjunct al Arhivelor Naționale – deoarece pur și simplu a făcut o treabă extraordinară atunci când s-a hotărât să scoată la lumină manuscrisul acestui tulburător jurnal pe care Louis Basset l-a ținut între 23 august 1916 și 3 mai 1921. Și când spun tulburător mă gândesc la faptul că există un dublu sens al însemnărilor din acest jurnal, fiind un aliaj între mărturiile subiective ale unui progerman declarat și luările de poziție aflate sub înrâurirea poziției oficiale a lui Basset în Regatul României.

De aceea nu voi ocoli câteva date din biografia lui Louis Basset, cred eu necesare înaintea oricărei opinii despre jurnalul său, recent apărut la Editura Humanitas cu titlul sugestiv „Războiul unui slujitor devotat”. Așadar, Louis Basset (1846-1931), absolvent al Facultății de Litere din cadrul Universității din Neuchatel, a intrat în slujba domnitorului (pe atunci) Carol în 1869. A fost secretarul particular al regilor Carol I și Ferdinand, precum și adminstrator al Casei Regale vreme de mai bine de 60 de ani.

Jurnalul debutează într-o perioadă dramatică pentru Regatul României, cu câteva zile înaintea Consiliului de Coroană care a avut loc pe 27 august 1916, în urma căruia s-a decis ieșirea din neutralitate și declararea războiului împotriva Austro-Ungariei. Pe 23 august, la prânz, regele Ferdinand îl chemase în cabinetul său pe Louis Basset pentru a-i mărturisi că „situația sa e critică” și că „speră ca acest Consiliu de Coroană îl va scăpa de cumplita alegere care îl așteaptă”.

Prins între ciocan și nicovală, regele Ferdinand era pus în situația de a face, într-adevăr, o alegere extrem de delicată: în calitatea sa de principe german putea fi forțat să accepte încălcarea tratatului de alianță cu Germania și să pornească război împotriva țării din care provenea. Sfatul pe care, cu tot respectul cuvenit, i-l dă Louis Basset, este de un bun simț și de un echilibru cum rar se poate întâlni la un om ale cărui sentimente oscilează între simțul datoriei și simpatiile progermane. Iată ce i-a spus Louis Basset regelui Ferdinand:

„O rog pe Majestatea Voastră ca, înainte de a se lăsa atrasă pe acest drum plin, fără doar și poate, de primejdii pentru țară și dinastie, să recitească memoriul pe care mi l-a dictat regele Carol cu câteva zile înainte să moară, în care demonstra că un război de partea rușilor, departe de a sluji idealului național, ar fi mormântul acestuia, iar dacă citirea testamentului politic al unchiului său nu-l va convinge, să meargă la Curtea de Argeș și să îngenuncheze în fața mormântului său rugându-l pe Dumnezeu să-l îndrume.”

Răspunsul regelui Ferdinand a fost doar o elocventă și înlăcrimată privire care arătau în ce stare de „tulburare sufletească” se afla suveranul român. Ceea ce a urmat se cunoaște. România a declarat, cinci zile mai târziu, război Austro-Ungariei și a intrat poate în cea mai dramatică perioadă a existenței sale. Echipată insuficient, cu un arsenal insificient și adesea inutilizabil, cu un moral din ce în ce mai scăzut, armata României a fost împinsă de formidabila mașinărie nemțească peste munți și forțată să recunoască înfrângerea pe toate fronturile. Intrarea triumfală a lui Mackensen în București la doar trei luni de la declanșarea ostilităților a aruncat România în degringoladă și a pus în pericol existența statului și a dinastiei.

Înainte de Consiliul de Coroană, cunoscute fiind simpatiile lui Louis Basset, acesta fiind un progerman convins, regele Ferdinand îl direcționase subtil către  părăsirea României, pretextul fiind o misiune sau mai degrabă „o mare rugăminte” pe care suveranul i-a făcut-o: „Plecați fără întârziere la Sigmaringen cu o scrisoare pentru fratele meu, căruia îi veți explica situația în care mă găsesc, căci o știți mai bine decât oricine.” De asemenea, regina Maria i-a înmânat o scrisoare pentru mama ei, marea ducesă Maria Alexandrovna (devenită prin căsătorie ducesă de Edinburgh și ducesă de Saxa-Coburg și Gotha), care era la Dolder, în Zurich.

În acest fel începe exilul de mai bine de trei ani al lui Louis Basset, timp în care a ținut acest jurnal realmente fascinant (prelungit până în 1921, după revenirea lui Basset la Curtea Regală). Nu știi practic ce să alegi mai întâi: rigoarea notației, care dă volumului aerul unui document istoric, tonul echilibrat, care arată ce fel de om era Basset și în ce măsură opiniile lui sunt credibile sau nu, și latura moderat emoțională, care iese uneori la suprafață atunci când vine vorba de soarta „bietei mele Românii” și a suveranilor săi aflați într-o situație practic fără ieșire în exilul lor la Iași.

Fără veleități literare, dar cu o acuitate a observației care transformă jurnalul, așa cum spuneam, într-un document de importanță istorică, în ciuda subiectivismului autorului, acest volum este ceea ce poate fi numit fără rezerve o revelație. Pentru unul care a învățat la școală istoria României reinterpretată și trecută prin filtrul ideologiei comuniste – care ura tot ce ținea de regalitate – o astfel de carte poate fi un adevărat șoc cultural.

E drept, în cele trei decenii care au trecut de la momentul decembrie 1989 mi-am mai pus la punct, măcar indirect, cunoștințele de istorie. Totuși, amănuntele care ies la suprafață din jurnalul lui Louis Basset sunt, fiecare în parte, adevărate lecții de istorie. Iar scoaterea lor la lumină, așa cum spuneam, i se datorează Alinei Pavelescu și ambiției cu care și-a luat răspunderea de a traduce din franceză și de a redacta note de subsol fără de care volumul ar fi avut cu siguranță de suferit.

Sunt, pe alocuri, pagini de un dramatism cutremurător (știu că acest termen este complet demonetizat, dar vă rog să-l luați aici cu înțelesul lui profund și adevărat). Louis Basset are darul, în ciuda lipsei de talent literar, de a te face să trăiești la intensitate maximă evenimentele în plină desfășurare, fie că vorbim de evoluția ostilităților pe frontul de vest, fie că avem în vedere soarta critică a României, pusă în poziția de a-și muta administrația la Iași și de a accepta un regim de ocupație. Te întrebi, la un moment dat, dacă abilitatea de a reda faptele în ansamblul lor cu atâta acuratețe nu înseamnă, de fapt, un adevărat talent literar. Pentru că, trebuie să recunosc, modul în care o face Louis Basset este de-a dreptul impresionant.

E suficient, în acest sens, să redau un fragment din nota de pe 7 decembrie 1916, care descrie unul dintre cele mai dramatice momente din istoria României moderne: „Vestea fatală a luării Bucureștiului a ajuns la noi în această dimineață. De la bătălia pierdută pe Argeș nu mai rămăsese nici o speranță pentru o ieșire favorabilă, și totuși consternarea mea e la fel de puternică. (…) Depeșa spune că Mackensen s-a dus la Palatul Regal din București, unde a fost primit cu flori. Această informație mi se pare exagerată, deși mereu se găsesc inconștienți sau fricoși pe care nenorocirile patriei nu-i împiedică să comită infamii.”

Citind aceste pagini te afli în priză directă cu evenimentele. Este imposibil să nu-ți imaginezi atmosfera apăsătoare a unui București străbătut de trupe germane, a Micului Paris de la acea vreme în care ofițerii bulgari au fost cazați la Capșa într-un oraș în care, potrivit propriilor mărturisiri din epocă, bulgarii chiar veneau la București ca și cum ar fi făcut o vizită la Paris. Dezastrul de la Turtucaia, coroborat cu pierderile catastrofale din Transilvania, au forțat armata română să se retragă și să se reorganizeze, înjumătățită, în zona fortificată Galați-Nămoloasa-Focșani. Vechiul Regat se afla în mâinile inamicului.

Mai departe, Louis Basset redă, cu o luciditate rece, sporadic întreruptă de răbufniri emoționale, situația în ansamblul ei. Ceea ce a mi s-a părut a fi vocea dominantă a jurnalului este accea a strigătului deznădăjduit care se simte peste tot, printre rânduri, și care căinează, la modul general, tragedia umană care se consuma cu o furie înspăimântătoare în toată Europa. Epitetele folosite de Louis Basset sunt cât se poate de relevante în context. „Abator uman”, „măcel”, sunt puse în antinomie cu termeni precum „umanitate”, „compasiune” sau „înțelegere”.

Dihonia mondială acționează însă ca un căpcăun insațiabil, care nu se va lăsa până când omenirea nu se va fi distrusă complet. Viziunile apocaliptice ale lui Louis Basset nu sunt probabil deloc consecințele unor emoții greu de ținut în frâu, ci concluziile exacte ale unei stări de fapt într-un război în care se pare că, de la un moment dat, toată lumea are de pierdut, iar disoluția ideii de umanitate este deplină.

Nici măcar însângerații zori ai păcii mondiale nu-i dau liniște lui Basset. Toamna lui 1918 are un alt fel de dramatism: odată prefigurată victoria Antantei, se pune efectiv problema supraviețuirii cetățenilor Europei. Spectrul foametei, al molimelor și al indigenței generale pare că apasă extrem de greu asupra tuturor, fie ei învingători sau învinși. Fidel principiilor sale, Louis Basset gândește în termeni pragmatici: deși înfrântă, Germania nu trebuie anihilată. Politica Antantei, cu dorința de răzbunare aferentă și cu despăgubirile de război imposibil de plătit de către învinși, pare a prefigura dezastrul de peste două decenii, care a antrenat omenirea în aventura nefastă a unui nou război.

În acest sens, Louis Basset are o foarte limpede judecată premonitorie. Trebuie remarcat faptul că însemnarea datează din septembrie 1918, atunci când războiul încă nu se încheiase: „În iunie trecut, Germania avea ocazia să se retragă în condițiile cele mai bune, dar atunci era în plină beție a succesului, așa cum e azi Antanta, care, la rândul ei, se va arăta intransigentă. Asemenea lui Ludendorff, și Aliații vor dori o victorie completă și zdrobirea adversarului, iar această zdrobire va germina un nou război, în 20 sau în 30 de ani, în locul păcii perpetue, ce se pretinde a fi avută în vedere.”

Ce a urmat, se știe. Ascensiunea fascismului, național-socialismul, impulsul revanșard, pe fondul slăbirii vigilenței aliaților, au dus la un nou dezastru care a schimbat încă o dată, fatalmente, lumea. Nimic n-a mai fost ca înainte. Iar dacă, pe lângă clarviziunea de care a dat dovadă, ar trebui să-i recunosc încă un merit lui Louis Basset, acela ar fi că, după ce pe sute de pagini a căinat soarta regelui Ferdinand și decizia Consiliului de Coroană de a intra în război în august 1916, a avut puterea de a recunoaște că, totuși, decizia de atunci a suveranului și a politicienilor români a fost cea corectă. Iată, ca exemplificare, un fragment din scrisoarea pe care Louis Basset i-a trimis-o suveranului român în decembrie 1918, la aproximativ o lună de la semnarea Armistițiului:

„Sire,

Când mă întorc cu gândul la ultima discuție pe care am crezut că o aveam cu Majestatea Voastră, în ajunul plecării mele la Sigmaringen, nu mă pot împiedica să nu recunosc cât de nebănuite sunt căile Domnului și cât de nesigure toate previziunile omenești, chiar și cele ce au fost inspirate de învățăturile unui suveran atât de înțelept cum era regele Carol. Ceea ce întrevedeam atunci drept pericolul suprem pentru țară a devenit triumful complet al celor mai înalte aspirații. Mă bucur deci de două ori mai mult, din adâncul inimii, așa cum cu siguranță ar fi făcut și regretatul stăpân pe care l-am slujit, văzând că se îndeplinește, fie și pe căi diferite, marele vis al vieții sale. Decizia Majestății Voastre de a participa la război, luată împotriva propriilor scrupule de conștiință și a respectului față de memoria unchiului vostru venerat, îmi apare azi în adevărata sa lumină, înțelegând că îi este imposibil unui suveran, chiar dintre cei mai luminați, să meargă împotriva voinței poporului său.”

Chiar dacă mai era destul până la realizarea practică a României Mari, pentru care România mai avea de trecut prin dificultățile unui război-fulger cu Ungaria, prin negocieri dure cu Serbia în chestiunea Banatului, cu Bulgaria în privința Dobrogei sau cu amenințările cvasipermanente care veneau dinspre Ucraina și Rusia bolșevică, voința fermă de a crea un stat puternic, așa cum își dorise regele Carol, a dus la împlinirea acestor visuri. Louis Basset, cu tot subiectivismul său, ne-a livrat în jurnalul său o extraordinară lecție de istorie, condimentată cu o luciditate și cu un devotament care i-au permis să se întoarcă la Curtea Regală, în slujba căreia a rămas până la moarte.

În final trebuie să adaug că o carte de istorie, care cuprinde date și fapte dintr-o anumită perioadă, poate fi pasionantă până la un punct. În schimb, jurnalul lui Louis Basset este o carte de istorie trăită în priză directă, pasionantă de la un capăt la celălalt. În ciuda subiectivismului autorului și a judecăților lui adesea părtinitoare (să nu uităm modul în care practic șterge pe jos cu Take Ionescu sau, bunăoară, cu președintele Franței, Clemenceau), Louis Basset a reușit performanța extraordinară de a ne lăsa un document care ne dă o imagine aproape fidelă a tragicelor evenimente consumate într-una dintre cele mai întunecate perioade din istoria omenirii. Este o carte pe care o recomand tuturor celor care vor cu adevărat să știe de unde venim, ca națiune modernă, și ce ar trebui să învățăm din istorie ca să putem merge mai departe.   

Foto main: https://www.europafm.ro/regele-ferdinand-in-primul-razboi-mondial-galerie-foto/

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment