Așa cum mi-a spus, amical, un bun prieten la un moment dat – și în spiritul argoului folosit cam pe toată întinderea cărții – trebuie să ai „sânge-n instalație” ca să debutezi ca romancier la 66 de ani. Adrian Pârvu a avut din plin și a scos, la editura Hyperliteratura, un volum cu certe veleități autenticiste, pe care l-aș plasa în siajul lui Truman Capote, cu al său „roman de nonficțiune”. Trebuie să spun din capul locului că, până pe la jumătatea cărții, nu am trăit sentimentul că asist la derularea acțiunii unui roman, ci a unor istorii personale, un jurnal de familie à rebours, cu alunecări într-un trecut mai îndepărtat sau mai apropiat, cu relatări despre viețile bunicilor sau ale altor rude, cu tot alaiul de întâmplări faste sau nefaste trăite de fiecare în parte, la vremea lui.

Am văzut „Sângele apă nu se face” ca pe un mix de nostalgie mateină (o proiecție dinspre trecut spre viitor a poveștii „craiului” Adrian Pârvu, vocea narativă principală a romanului) cu, așa cum spuneam, relatarea de tipul „roman de nonficțiune” din genul lui Capote. Vocea auctorială ne poartă, cu accentul ei argotic tipic anilor 60-70, prin istorii dramatice consumate înainte și după război, ne relatează aproape reportericesc (dar cu un adaos incontestabil de autenticitate) despre traiul în comunism, despre visurile și deziluziile personajelor nevoite să traverseze epoci învăluite într-un halou narativ sepia sau înghețate în boaba de chihlimbar a unui timp revolut.

Cu o apariție episodică, dar lesne recognoscibilă și în alte „voci” care intervin pe parcurs, Adrian Pârvu ne arată, sincer până la confesiune, tabloul propriei vieți. Nu se ferește să ni se releve așa cum este, cu eșecurile, reușitele, idiosincraziile și „nervii” lui, cu rolul asumat de boem al redacțiilor de ziar postdecembriste și de prestator al unor munci așa-zis marginale, ca un personaj din romanele lui Radu Aldulescu. Ceea ce mi se pare incontestabil reușit în acest roman „de nonficțiune” este pitorescul relatării. O spun încă o dată, ne aflăm la granița dintre relatarea reportericească și desfășurarea tradițională de tip epic. Îmbinarea acestor două procedee este făcută cu atenție, cu grijă din partea naratorului, fiindcă e evident că ține cu tot dinadinsul ca tocmai acele „cusături” vulnerabile să se vadă cât mai puțin.

Este, așa cum am mai spus, un roman pe voci nu foarte distincte – și aici poate lucrurile ar fi trebuit tratate cu mai multă acribie – doar din punctul de vedere al derulării acțiunii lucrurile fiind diferite. Altminteri, argoul se repetă mereu și o face pe o singură „voce”, pe care o recunoaștem cu destulă ușurință erijată în celelate „voci”. Referitor la acest argou, faptul că dă senzația de învechit, de „expirat”, nu reprezintă deloc o bilă neagră. Dimpotrivă, reproducând exprimări „ieșite din uz”, autorul reface practic o epocă și readuce la viață nu numai elementele tabloului, ci și ceea ce este nevăzut,  acel „verba volant” atât de greu de reprodus într-un roman care transgresează epocile.

Se accentuează astfel impresia de autenticism, de „relatare de la fața locului”, de informație culeasă de un reporter harnic, care și-a notat în carnețel nu numai detaliile scenice ale poveștii, ci și elementele de culoare ale limbajului. În ansamblul ei, povestea este credibilă tocmai datorită acestui artificiu tehnic, vocii imprimate parcă pe un disc de ebonită, care ne readuce la viață acel tip de exprimare specifică, amestec de inteligență și șmecherie, de vulgaritate și informație academică. Rememorările au aerul unui jurnal personal, cu reveniri, involuntare sau nu, într-un trecut violent și romantic. Aceeași rețetă este aplicată aproape tuturor „vocilor” din carte.

Nu există o așa-zisă cheie a romanului, de aceea și evit să-i redau ideile principale. Totul este la vedere, cu alaiul factual sau emoțional lipit de succesiunea ipostazelor sepia, alb-negru sau color a epocilor evocate. Ai adesea impresia că autorul – altfel un tip citit, cu evidente calități intelectuale – ia peste picior întreaga lume, cu tot ce înseamnă cunoaștere, credință, logică sau viață pur și simplu. E un fel de carpe diem! extins la maximum, dres cu un strop (sau mai mult) de jemanfișism. Singura problemă este că, de la un moment dat, intervine inadecvarea. Junele „șmecherit” de altădată are acum părul alb, este o apariție respectabilă, iar această „șmecherie” devine cumva anacronică.

Prin vocea auctorială, autorul ne arată mai departe tipul de personaj ajuns la o vârstă, care face tapaj de aventurile din junețe și se străduiește să-și exhibe umorile povestind, cu detașarea specifică omului uns cu toate alifiile, despre faptele de arme de altădată, despre riscuri asumate, relații eșuate, prietenii încremenite în timpul lor, femei, aventuri, căsnicii ratate, amestecând totul într-un melanj textual cu aer de odaie interbelică sau, după caz, de sufragerie ceaușistă. De altfel, însuși autorul recunoaște la un moment dat că se află în acest tip de inadecvare: „La cincizeci de ani nu se mai poate trăi după același program ca la douăzeci.” Actantul, deși mai scapă caii din frâu din când în când, nu mai trăiește după același program trepidant de odinioară, însă transferă cititorului, povestind, acest ritm.

Romanul „Sângele apă nu se face” poate fi în egală măsură atașant sau nu. Depinde foarte mult de receptor, de felul cum acesta înțelege mesajele venite pe mai multe frecvențe, din mai multe epoci, de la mai multe generații. Pentru unii cititori, distanța în timp s-ar putea lăsa cu bruierea semnalului, iar pentru alții, nostalgici după „Europa Liberă”, tocmai acest bruiaj ar putea fi locomotiva cărții, fiindcă poartă cu el un farmec inconfundabil. Dacă receptorul va avea cutia de rezonanță potrivită, atunci există toate șansele ca romanul lui Adrian Pârvu să-i lase acea amprentă după care, în timp, poți recunoaște un roman de calitate. Dacă nu, nu.

gelu diaconu
https://www.facebook.com/omiedesemne/