Unul dintre locurile comune de la care aș putea porni în scrierea câtorva gânduri despre volumul „Cioran. Ultimul om liber”, de Andrei Crăciun (Editura Polirom, 2020, în colecția „Biografii romanțate”), ar fi să amintesc că și eu am stat un timp (o vară și o iarnă, sau poate mai mult decât atât) alături sau braț la braț sau în spatele ori în umbra lui Cioran, anume când am scris jurnalul de lectură „Coliba lui Cioran”. Se întâmpla în 2010-2011, iar acest scenariu diaristic – care conține multe citate din opera „domnului Cioran” – a apărut în foileton pe „O Mie de semne”.

Dar nu despre „Coliba lui Cioran” sau despre mine este vorba aici. Este vorba despre această „biografie romanțată”, căreia eu i-aș spune mai degrabă „biografie punctuală”, pe care Andrei Crăciun, spre bucuria mea – și sper că și a voastră – ne-a livrat-o pentru a ne reintroduce, cu emoțiile aferente nu „romanțului”, ci re-amintirii, în viața unuia dintre cei mai originali scriitori pe care am fi putut să-i avem dacă istoria n-ar fi potrivit lucrurile altfel.

Ni-l revendicăm pe Cioran și îl includem total în cultura română, deși practic de la „Amurgul gândurilor” el nu a mai scris în limba română și a devenit – parcă ironizându-ne peste timp, pe noi cei cărora nu ne iese din cap ideea că este român și că tot ce a scris aparține de drept culturii române, deși lucrurile stau un pic diferit – unul dintre cei mai rafinați stiliști de limbă franceză, recunoscut ca atare și de francezii înșiși, pe care îi știm cât de refractari sunt (sau erau, mă rog) la astfel de încadrări prin asimilare.

 Totuși, Andrei Crăciun pune lucrurile în ordine încă de la începutul cărții, când ne povestește punctual, ca un bun jurnalist ce este, observând totul dintr-o bulă care-l face invizibil și relatând reportericește tot istoricul întâlnirii Cioran – Sábato, cine este Cioran și de unde vine el: „Domnul Cioran s-a născut în Transilvania, într-un sat care se numește Rășinari. Iar Rășinarii erau, pe atunci, la nașterea sa, în Imperiul Austro-Ungar, aproape de granița lui cu Regatul României”.

Odată acest lucru lămurit, Andrei Crăciun ne introduce aproape fără să ne dăm seama în povestea vieții lui Cioran. O face fără să se grăbească, economicos, de parcă ar avea încă de la început stabilit, de către secretarul general de redacție, un număr de semne pe care cu niciun chip nu trebuie să-l depășească, nici măcar prevalându-se de faptul că relatează episoade din viața unui om care a avut o viață tumultuoasă în prima ei parte, ceva mai așezată după ce s-a stabilit în mansarda clădirii din Rue de l’Odéon, și că în mod normal, pentru a-i scrie biografia, fie ea și romanțată, ar fi fost nevoie de mult mai mult spațiu tipografic.

În acest context, mie, cel aflat de partea cealaltă a acestei cărți, în postura de cititor anonim, pasionat de Cioran, nu-mi rămâne decât să mă mulțumesc cu ce mi s-a dat și să mă bucur de talentul și de ambiția cu care această carte a fost scrisă. Spun asta fiindcă nu e deloc o bagatelă să pui cap la cap atâta informație (citiți „Nota autorului” de la final și vă veți convinge cât efort stă în spatele acestei cărți) și să o comprimi într-un volum de doar 200 de pagini.

Sigur că mi-aș fi dorit mai mult, dar cine nu și-ar dori mai mult când vine vorba de Cioran? Chiar dacă vorbim de episoade în mare parte cunoscute din cărțile lui Dan C. Mihăilescu, Gabriel Liiceanu, Fernando Savater, Marta Petreu, Ion Vartic sau Mircea A. Diaconu… Sunt mai multe, evident, însă am citat doar câteva din aceeași nevoie de a nu mă lungi prea mult. Restul îl puteți descoperi singuri.

Dacă stau să mă gândesc bine, cartea lui Andrei Crăciun întruchipează destul de bine ideea de „biografie romanțată”. Nu are deloc pretenția de a face un fel de hermeneutică cioraniană sau, doamne ferește, de a compune un tratat de filosofie existențialistă pornind, desigur, de la datele biografice ale filosofului de la Rășinari. Pe de altă parte, volumul de față nu înclină balanța nici înspre „biografie”, nici înspre „romanțată”. „Cioran. Ultimul om liber” se află undeva la mijloc, rezultatul fiind un gen de literatură care probabil că l-ar fi făcut pe Cioran să ridice încruntat din sprâncene.

Dar dacă totuși l-ar fi bine-dispus? Fiindcă tonul mucalit al „personajului narator” (care rămâne invizibil aproape tot timpul, ca în acele filme în care acceptăm convenția admițând că cineva poate să ne povestească, uzând de umor și transmițând emoție, ce s-a întâmplat) și predispoziția permanentă a lui Andrei Crăciun către (auto)ironie cred că i-ar mai fi diluat lui Cioran dezgustul pentru literatură (de parcă Dostoievski n-ar fi scris tot literatură, hm). E o carte care poate fi începută într-o după-amiază caniculară de duminică și terminată într-o posomorâtă și ploioasă zi de luni, să zicem cam ca în aceleași condiții „atmosferice” proteice ale caracterului domnului Cioran.

E o carte care ne plimbă prin diferite episoade ale vieții, dar și ale morții lui Cioran. Fie că regizorul acestui tur cinematografic își concentrează obiectivul asupra domnului Sábato, fie că îl mută apoi înspre Simone Boué, Aurel Cioran ori Friedgard Thoma, nu pot spune decât că Andrei Crăciun surprinde foarte bine toate aceste ipostaze și le redă cu o asemenea acuratețe încât ai senzația la un moment dat că filele cărții capătă treptat o patină care te face să crezi, realmente, că citești un roman foileton publicat într-o revistă din interbelic.

Așa cum spuneam, Andrei Crăciun se folosește de abilitatea sa de reporter pentru a intra în viața domestică a lui Cioran: îl așază la masă, îi pune o supă de pui în față, apoi, pentru că nu s-a săturat, îi dă și o ciulama, care nu e tocmai indicată pentru sistemul digestiv în suferință al filosofului, iar mai departe îl trimte la masa de lucru, unde e muncit de ideea dacă să scrie un roman sau nu și unde, în cele din urmă, compune scrisori către fratele său Aurel și către cei doi tineri filosofi portughezi. Mai mult, autorul se insinuează chiar în gândurile lui Cioran, pe care le urmărește parcă în joacă, încercând să scormonească după amănunte inavuabile sau după raționamente care ar putea avea un anumit ecou. Sigur că – și aici nu e nicio surpriză – dă tot peste obsesiile lui Cioran.

Spre final, când s-ar cuveni să spun câteva cuvinte frumoase despre această carte care mi-a plăcut ca o după-amiază caniculară de duminică sau ca o zi ploioasă de luni (să nu credeți altceva, fiindcă zilele ploioase de luni sunt preferatele mele), am să mă rezum să fac următoarele afirmații: n-am să spun că este o carte agreabilă sau pasionantă sau interesantă ori mai știu eu cum – fiindcă dacă vrei să-i spui cuiva într-un mod sofisticat că te-ai plictisit n-ai decât să faci asta – ci am să afirm că este o carte care mi-a provocat pe alocuri oarece mirări, care m-a făcut să zâmbesc și care m-a făcut să trăiesc sentimentul de tristețe specific nostalgiilor (nu nostalgicilor).

M-a făcut să mă simt ca atunci când ești undeva departe și ți-e dor de casă ori ca atunci când simți că îmbătrânești și ai vrea ca timpul să se oprească sau să dea un pic înapoi ca să revii la tinerețe și să trăiești altfel decât ai făcut-o, poate un pic mai înțelept, poate un pic mai prevăzător sau poate un pic mai jemanfișist.

Acesta este efectul pe care l-a avut asupra mea scrisul lui Andrei Crăciun din această carte. Ceea ce vă doresc și dumneavoastră.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.