Când l-am cunoscut pe Michel Houellebecq, prin 2005, prin intermediul spectaculosului „Particulele elementare”, m-am întrebat și eu ca tot omul care, vorba aceea, nu mai văzuse nicio girafă în viața lui: cine o mai fi și francezul ăsta care mimează disperarea? Fiindcă așa mi se părea atunci, că „se dă lovit” ca să-și impresioneze fanii, că exagerează, că-și arată în public rănile ca să poată spune, pradă unei bizare și de neînțeles propensiuni către exhibiționism sentimental: „Uite, sufăr!”
Și mai ciudată mi se părea „suferința” lui Houellebecq – sau, mă rog, a personajelor sale – în condițiile în care „eroii” săi nu păreau să aibă probleme materiale și, mai mult, nu erau chiar la baza lanțului trofic în jungla umană modernă. Dacă l-aș fi cunoscut cu adevărat și aș fi putut să-i spun ceva direct în față, nu m-aș fi ferit să-l invit în România anilor 2000 ca să vadă o adevărată societate în disoluție ( nu că în prezent ar fi mai bine) și modul în care componenții ei sunt atrași în turbionul unei adevărate suferințe, cauzate nu neapărat de însingurare, senzația ratării sau permanenta tentație a sinuciderii.
Îmi spuneam că e ușor să experimentezi în scris sentimente la limita suportabilului când ești acoperit de un cont consistent în bancă și ești lovit aproape peste noapte de celebritate. Invidia individului din est – acel est pe care nu o dată Houellebecq îl persiflează referindu-se la „târfele din est” sau la românii cu buzunarele găurite – reprezentat de mine, în cazul ăsta, cvasinecunoscutul căruia i-a picat în mână, aș zice deloc întâmplător, romanul unui francez care i se părea mai degrabă îngâmfat, reprezentant al vestului bogat și arogant, mi se părea întru totul îndreptățită.
Și gândeam: păi vino în România, dragă Michel, trăiește vreo câțiva ani, cum se zice, de la un salariu la altul, și vei cunoaște adevărata depresie, ca să nu mai spun că, nota bene, ai avea material pentru toată opera ta de acum încolo în vecii vecilor sau cât o da Dumnezeu să exiști pe acest pământ. Să te fi văzut după o perioadă fumând țigări proaste, punând ban pe ban pentru un „cui” sau pentru o „târfă din est” – ca distracții paliative – și numărând ultimii biștari ca să plătești căldura în iernile bucureștene lungi și cu adevărat deprimante.
Sigur că scenariul meu era la fel de iluzoriu ca dorința de a-l vedea pe Michel Houellebecq în carne și oase, eventual stând la taclale amândoi, fără translator, înțelegându-ne într-o franceză aproximativă (eu) sau într-o engleză cu accent din est, la un pahar de Chablis (plătit de el, firește) și, mai mult, la un „pahar de vorbă” în care confesiunile ar fi venit, torențial, mai mult din partea mea, fiindcă o dată în viață ai ocazia să întâlnești un scriitor celebru specializat în depresii și în criza vârstei de mijloc la bărbați, căruia poți să-i deșerți, fără rest, tot sacul neîmplinirilor acumulate într-o țară fără identitate și fără perspectivă.
Și, dacă tot am pomenit de ea, să schimbăm așadar perspectiva și să ieșim din România oricărui an postdecembrist și să o cârmim direct spre Franța, indiferent că vorbim de Franța lui Cioran (pe care acesta o ironizează numind-o „la France mortelle” în loc de „la France éternelle”, declarându-i ireversibila decadență) sau de Franța lui Michel Houellebecq. Îmi amintesc cu aproximație că tot Cioran spunea undeva despre limba franceză că este perfectă pentru „limbajul administrativ”. Nu prea am fost de acord cu el, deoarece pentru mine franceza reprezintă limba tinereții mele, a romantismului, a visului „neîmplinit” de a vedea Parisul – visul oricărui român filofrancez crescut în umbra lui Eliade, Ionescu sau, să zicem, Mihail Sebastian.
Am regăsit la Houellebecq reziduuri de „limbaj administrativ” în aproape toate cărțile lui. Nici „Serotonină” (Humanitas Fiction, 2019) nu face excepție, eroul cărții, Florent-Claude Labrouste, fiind un vajnic angajat al Ministerului Agriculturii, divaghează nu o dată, descriind cu precizie, „ca într-un proces-verbal”, aspecte legate atât de profesiunea sa, cât și de realitățile din acest domeniu într-o țară, Franța, care, cu toată dezvoltarea tehnologică și avansul pe toate planurile exploatării pământului, pare mai degrabă pe marginea prăpastiei decât în vârful piramidei prosperității pe plan european sau mondial, bunăoară.
Lucru deloc întâmplător, de vreme ce știm deja că Michel Houellebecq este absolvent al Institutului Național de Agronomie Paris-Grignon și că are în buzunar o diplomă de inginer agronom. Documentarea pe temă nu a fost, cred, o problemă pentru scriitor, iar „limbajul administrativ”, cu descrieri tehnice care depășesc uneori răbdarea sau puterea de înțelegere a cititorului obligat să citească pe pagini întregi despre hrănirea științifică a vacilor sau cum se face estimarea producției la hectar, i-a fost destul de la îndemână.
Cine n-a citit încă romanul „Serotonină” și, din întâmplare, a parcurs recenzia până în acest punct, se întreabă probabil: atunci la ce bun să mai citesc cartea? Ei bine, aici intervine „l’autre coté” sau, mai bine zis, „cealaltă parte”, vorba lui Gellu Naum. Mărturisesc că după dezamăgirea provocată de „Supunere”, nu mă așteptam ca „Serotonină” să mai schimbe ceva în ierarhia personală a operei lui Houellebecq, în vârful căreia se află, de multă vreme, mirobolantul „Posibilitatea unei insule”.
Așa cum am spus de nenumărate ori, sunt un tip mefient și, pe cale de consecință – ca să folosesc și eu o expresie mult îndrăgită de politicienii zilelor noastre – n-am crezut că „Serotonină” poate să iasă din tiparul cu care Houellebecq ne-a obișnuit în anii din urmă.
Cel puțin pentru mine părea un autor complet manierizat, incapabil să-și depășească nu numai condiția de scriitor celebru, care în general cam anesteziază ambițiile – în fond, ce și-ar mai putea dori Houellebecq? Nobelul? –, ci și pe aceea de bărbat împăcat cu „soarta nemiloasă”, având în față spectrul îmbătrânirii, andropauza, dezabuzarea, lipsa de orizont personal și, una peste alta, imaginea unei lumi nu în continuă schimbare, ci în proces accelerat de disoluție, cu tot ceea ce ține de civilizație, progres tehnologic sau manieră culturală. Adică exact temele preferate de Houellebecq în romanele anterioare.
Ei bine, francezul nu se ferește nici în „Serotonină” de aceste mult uzitate (și uzate, aș spune) teme), însă vine cu un plus de care nu-l mai credeam capabil după „Posibilitatea unei insule”: apasă până la fund pedala emoției. Iar în acest punct, trebuie s-o spun, Houellebecq se pricepe al naibii de bine să transmită ceea ce pare incapabil să mai simtă, adică acel tip de emoție care te „terciuiește”, vorba lui Radu Vancu. Nu ieși transfigurat din experiența „Serotonină”, ci terciuit sufletește.
Nu-mi place, în general, să spun ce se întâmplă într-o carte când scriu o recenzie, fiindcă tot timpul am senzația că beculețele roșii alertate de senzorii „spoiler alert” sunt pe cale să explodeze. Îmi place să împărtășesc cu eventualii cititori ai cărții respective unele senzații rămase după lectură, impresii sporadice, tatonări temporale (fiindcă de data asta senzorii memoriei sunt cei afectați, fiindu-mi imposibil să nu fac asocieri cu propriile senzații trăite undeva, cândva), reverii…
Firește că, de fiecare dată când citesc o carte despre care intenționez să scriu o recenzie, îmi iau notițe. Am făcut-o și de data asta, le am în față și nu știu cum să mă agăț de ele ca să spun ceva „deștept” despre cartea acestui francez depresiv și înfumurat. Îmi amintesc că în timpul lansării de la Librăria Humanitas de la Cișmigiu s-a pomenit, în treacăt, de „moldovencele” pe care Houellebecq le invocă în mai multe locuri din roman.
În afară de expresia „târfele din est”, neonorantă pentru niciuna din părți (adică nici pentru „est”, nici pentru Houellebecq, fiindcă dacă stăm să ne gândim bine – sper ca după o astfel de afirmație să nu-mi sară nimeni în cap – târfe sunt pe tot mapamondul, inclusiv în Franța, care are o bună tradiție în sensul ăsta și de la care, probabil, „târfele din est” au avut destule de învățat) am reținut o oarecare tandrețe în vocea lui Houellebecq atunci când vorbește despre moldovence nu în sens infamant, ci cu credința că o astfel de fată, cu inocența și puterea ei de muncă, i-ar fi putut salva cel mai bun prieten, adică pe Aymeric, individ aflat pe o foarte înclinată pantă autodistructivă. L-am iertat pe jumătate pe Houellebecq pentru asta.
În rest, „Serotonină” este cu adevărat o carte impresionantă (ah, encomioanele astea!). Cine, în fond, ar putea să înțeleagă mai bine un astfel de roman decât un bărbat trecut de prima tinerețe, care își dă seama că și-a consumat cea mai mare parte a vieții și că, în general, toate lucrurile bune au cam trecut? Așa cum spuneam, Houellebecq apasă până la podea pedala afectivului, reușind să transmită către cititor un adevărat tsunami emoțional.
Este imposibil să nu rezonezi cu Florent-Claude Labrouste, acest personaj ciudățel, care se hotărăște la un moment dat să abandoneze totul, carieră, iubită, poziție socială, și să trăiască aproape incognito. Sigur că romanul este presărat cu scene hardcore, sigur că avem de-a face cu „limbaj administrativ”, sigur că ni se servește din plin leit-motivul depresiei, al înstrăinării și al disoluției sociale, lucruri de altfel obișnuite la Houellebecq.
Numai că în „Serotonină” impresia este că francezul a băgat, subliminal, printre rânduri, aproape nevăzut, doze succesive de serotonină textuală, fiindcă numai așa se poate explica senzația de fericire pe care o ai citind pagini întregi, pasaje, confesiuni indirecte, mărturisiri nude. E ca și cum ai descoperi în dezabuzatul Houellebecq un Houellebecq pe cale de a se naște, un micuț monstru al fericirii care dă din mânuțe și din piciorușe afișând un chip copilăros-matur nițel încruntat, ușor malefic, debitând expresii la limita cinismului și făcând, din când în când, declarații copleșitoare de amor.
Este acel Houellebecq in nuce, ăla ascuns printre rânduri, care scoate capul rânjind sardonic și spunând uite, sunt capabil să simt, sunt un om făcut din carne și oase, până la urmă, sunt uman, am sentimente, pot să fiu fericit sau să sufăr exact ca voi, numai că mi-e frică să-mi dau jos masca, mă îngrozește ideea că toată sinceritatea de care sunt capabil ar putea să reverbereze în gol, să nu-și găsească un corespondent.
Luciditatea rece de care abuzează Houellebecq în „Serotonină” are un efect neașteptat: pur și simplu emoționează. Eșecul personajelor lui Houellebecq este eșecul fiecăruia dintre noi. Toți ne regăsim, sub o formă sau alta, în fațetele indivizilor care trec parcă fantomatic prin paginile acestui roman tulburător. Eșecul individual este consumat (și asumat ca atare) în tăcere, fără exhibiții inutile, fără expuneri indecente și confesiuni înlăcrimate, fiindcă Omul trebuie să-și accepte condiția. Iar dacă Omul eșuează, atunci și Lumea piere odată cu el.
Spre final, Houellebecq ne livrează pagini de o stranie tristețe și de o melancolie sfâșietoare. E o senzație de abandon care dă textului un vag aer desuet, de lume pierdută, care nu se mai întoarce sub forma cunoscută, dar care e mereu prezentă prin intermediul artefactelor, „rămășițe” precum discuri de vinyl, muzica anilor ’60 – ’70, locuințe cu mobilier vechi, delabrat, neliniști paseiste, dezordine interioară, depresie disimulată într-un comportament aproape normal, de mic burghez conformist, care duce o viață voluntar-dezrădăcinată, aparent fără niciun sens, cu deplasări de la un loc la altul, ca într-un sindrom ponderat de dromomanie menit să întrețină ruptura cu trecutul, singurul care poate tulbura apele unui om resemnat, fiindcă, nu-i așa?, „nu viitorul, ci trecutul te omoară”.
Foto Michel Houellebecq: https://affirmativeright.blogspot.com/2015/11/michel-houellebecq-founder-of.html
