„Sindromul Stavroghin” (Humanitas, 2018, în colecția coordonată de Andreea Răsuceanu, „821.135.1 Scriitori Români Contemporani”), al doilea roman semnat de Alina Pavelescu, ar fi trebuit să fie unul despre redempțiune. A ieșit până la urmă unul despre vanitate, într-una dintre cele mai rizibile variante ale acesteia: orgoliul de a-ți dori să fii, la bătrânețe, ceea ce n-ai fost, în fond, niciodată.

Problematica ar trebui să fie, așadar, încă din capul locului, una simplă: mântuirea printr-un fel de autoflagelare, dar nu autoflagelare la propriu, ci prin recunoașterea publică a unei vini în mare parte închipuite. Lucrurile se complică întru câtva din momentul în care „diavolul” – am numit aici mass-media de tip tabloid, aservită intereselor unor indivizi mediocri și rapace – intră pe fir și mijlocește acest tip de confesiune autoincriminatoare.

Întrebarea care se pune încă din start este următoarea: a fost Septimiu Făcăleanu un torționar? Firește, în contextul în care derizoriul personaj a ieșit la pensie ca „plotonier”, după ce a păzit o viață întreagă pușcăriași de drept comun, răspunsul nu poate fi decât unul singur. Cu toate astea, bietul bătrânel se trezește nu numai că vrea să scrie o carte care „avea să răstoarne ordinea știută a lucrurilor”, ci și că își dorește să mărturisească, „la o oră de maximă audiență”, cum se spune, amănunte despre „atrocitățile” comise de-a lungul serviciului său de gardian la pușcăriași.

Confesiunea publică este însă și mai rizibilă, iar apariția lui Septimiu Făcăleanu ca purtător de cuvânt al celor care se căiesc pentru faptele comise are coordonatele unui viol în direct comis cu bună știință asupra minții și așa rătăcite a unui bătrânel care n-a fost tocmai un torționar, ci, așa cum spuneam, un biet plotonier care i-a mai altoit din când în când pe pușcăriași, mergând pe urma unei cutume și așa cu vechi rădăcini, care nu constituia nicidecum o excepție în viața închisorilor de drept comun din perioada comunistă. Ca pușcăriaș, să primești câteva pulane pe spate, fie și dacă n-ai făcut nimic, preventiv cum s-ar zice, era un fapt cât se poate de obișnuit.

Generoasă ca alegere, tema redempțiunii pică în derizoriu din cauza ambiției, ridicole în fond, a lui Septimiu Făcăleanu de a deveni scriitor la bătrânețe. „Celebritatea” lui locală este fabricată cu mijloacele, etern profitabile și profitoare, ale unei prese gata oricând să facă orice compromis pentru audiență și, în consecință directă, pentru profit. Septimiu Făcăleanu devine o victimă nu numai a propriei naivități, pe fondul unei senilități bigote, ci și a mecanismelor implacabile și, în principiu, incorecte, puse în mișcare de personaje dubioase din presa de scandal.

Din nefericire pentru ceea ce se vrea de fapt a fi o parte din substanța acestui roman, nu e nimic tragic la un milițian care a bătut cu pulanul niște pușcăriași de drept comun, iar acum se căiește pentru faptele lui. De aceea am încercat să dau o mai mare pondere, în căutarea unor răspunsuri, ideii de expunere caricaturală, de contragere a celor două teme, redempțiunea și vanitatea, într-una singură: ridicolul, caricatura, penibilul sau cum vreți să o definiți.

Dincolo de reperul de pe firmament, care poartă numele greu al unui celebru personaj dostoievskian, aș spune că Septimiu Făcăleanu este un biet Don Quijote în măsura în care Fane Burtă, fostul pușcăriaș picat într-un fel de sindrom Stockholm, joacă rolul unui Sancho Panza în egală măsură caricatural, dacă luăm în considerare faptul că la fel de caricatural este și așa-zisul tragism al milițianului pensionar.

Punând problema în acest mod, aș putea spune că din punctul ăsta apar și problemele. În primul rând trebuie să admitem că e tautologic să caricaturizezi un personaj caricatural până în măduva oaselor. Măcar din punctul de vedere al meseriei alese, cea de milițian, prin forța împrejurărilor Septimiu Făcăleanu este un tip ridicol. Asta ca să nu mai adăugăm că a ieșit la pensie „plotonier”, fapt care-l transformă într-un personaj de-a dreptul hilar. Sigur, sunt destui „plotonieri” cumsecade pe lumea asta, sau care ies din sfera hilarului. Nu toți însă vor să devină scriitori și să-și pună cenușă-n cap la televizor pentru niște fapte mai mult sau mai puțin închipuite.

Așadar, aveam de-a face cu un „plotonier” ieșit la pensie care, după ce a păzit o viață întreagă deținuți de drept comun periculoși (criminali, violatori) sau ceva mai „diafani” (cum e pederastul), trăiește o triplă criză de personalitate: una religioasă, cu rădăcini în copilărie, când era total atașat de o mamă habotnică; a doua, cea legată de inexplicabila ambiție de a deveni scriitor, deși nimic nu-l recomandă pentru o astfel de îndeletnicire; în fine, a treia, cea legată de – o știm, de acum – falsa redempțiune. De ce falsă? Fiindcă, pe de o parte, este evident că regretele sunt tardive, iar pe de altă parte deoarece căința este pârghia care-i permite să obțină, prin intermediul unei prese corupte, o nesperată și rizibilă notorietate.

Mi-am pus la un moment dat, în timpul lecturii, umrătoarele întrebări: să fie miza pe autenticism? să fie o ironie cu tușe groase, ca să pară mai evidentă? În ceea ce privește autenticitatea, am dezvoltat următoarea teorie: este un procedeu greșit cel la care recurge vocea narativă, anume de a explica unele linii de dialog. Tehnica asta creează multe aluviuni, zone moarte, care îngreunează curgerea acțiunii, adaugă un balast textual care se tot adună  și care riscă să tragă ambarcațiunea prozastică direct la fund, fără ca aparent să fie torpilată de greșeli stilistice grave sau să se lovească de vreun aisberg pe care scrie cu litere suficient de mari ca să se vadă de la o depărtare de câteva mile diegetice: lipsă de autenticitate.

Să mă explic: autoarea este atentă cu detaliile, deci nu există desincronizări pe zona asta, însă problema apare atunci când în text intervin dialogurile inautentice. Pe de o parte, faptul că autoarea are tendința supărătoare de a explica „ce-a vrut să spună personajul”, denotă nesiguranță și neîncredere în vocile pe care le creează. În treacăt fie spus, aceste voci trebuie să fie credibile per se, așa cum se întâmplă în piesele de teatru, unde dialogurile nu au neapărată nevoie de cunoscutele „paranteze de regie”.

Pe de altă parte, tonalitățile folosite sunt aproape în totalitate false. Primul exemplu este vocea lui Fane Burtă. Limbajul acestuia este practic indescriptibil. Autoarea și-a dorit ca el să pară autentic, dar i-a ieșit o combinație de jargon fals și șmecherie implauzibilă. E ca în filmele semi-comice când un alb se exprimă ca un afro-american (și se cam umple de ridicol). Dacă, spre exemplu, în „Dinții ascuțiți ai binelui” lui Bogdan Răileanu îi iese destul de bine vocea lui Maldini, se observă de la o poștă că în cazul lui Fane Burtă autoarea se străduiește să copieze o realitate pe care nu o stăpânește întru totul.

Rămânând în zona asta, trebuie să spun că singura voce cât de cât credibilă din roman mi s-a părut cea a Adelinei Postelnicu, însă doar până aproape de final, când aceasta a căpătat dintr-o dată (lucru care ar fi trebuit să ne surprindă, dar nu a făcut-o) trăsături sapiențiale necaracteristice. Nimic nu anunța schimbarea radicală din timpul inenarabilei emisiuni televizate, fie că vorbim de radicalele schimbări vestimentare și de „look”, fie că ne referim la brusca ei înțelepțire. Adelina dă senzația că a stat tot timpul „cu capul la cutie” și a pândit momentul favorabil pentru a ne servi o lecție în genul „acum o să vă arăt de ce sunt în stare”.

Din păcate, procedeul ăsta nu merge. Nu mă convinge, fiindcă este evident o schimbare făcută din „culise”. Se vede că e mâna cuiva acolo, că demiurgul din spatele scenei a operat o modificare menită să ne surprindă. A ieșit însă un spectacol în care artificiile nu iau foc, deși bubuiturile se aud.

Limbajul personajelor pare unul creat din auzite, după ureche. Se poate cânta (sau scrie) foarte bine „după ureche”. Un roman însă este o simfonie. Iar o simfonie creată „după ureche” nu prea are cum să sune bine. Oricât de genial ar fi autorul, în cele din urmă își vor face simțită prezența, din subtext, notele false. Iar în „Sindromul Stavroghin”, din păcate, există multe astfel de note. Se observă, spre exemplu, că vocea naratorului este specific intelectuală, eseistică, dacă vreți (același lucru l-am remarcat și în romanul Andreei Răsuceanu, „O formă de viață necunoscută”). Or, în „Sindromul Stavroghin” avem de-a face cu un scenariu în genul „A fost sau n-a fost”. O voce intelectuală într-un cor mundan seamănă izbitor cu dialogul de pe vremuri dintre George Pruteanu și maneliștii Adrian Minune și Guță. E o diafonie rebarbativă, dacă mă pot exprima așa.

Nici chiar pasajele marcate cu italice nu schimbă situația, întrucât sunt adesea colorate cu paseisme excesiv romanțioase. Dacă adăugăm la toate astea sosul descrierilor proustian-melancolice – să ne amintim de nevinovata amandină, care joacă ingratul rol al madlenei – avem toate ingredientele pentru o narațiune cu veleități pre-moderniste. Astfel, bovarismul gerontologic al lui Septimiu Făcăleanu este atât de evident, încât romanul Alinei Pavelescu pare o combinație contre-jour între Cervantes și Flaubert.

Măcar la nivel stilistic, rămân la impresia că Alina Pavelescu are suficiente resurse ca să dea în viitor un roman mai bun. Din nefericire, „Sindromul Stavroghin” rămâne doar o promisiune. E ca o navă de transport pe care armatorul a depozitat, din prea mult zel și dintr-o prea mare încredere în capacitatea vasului de a „putea duce”, o încărcătură prea greoaie. Nava plutește, dar înaintează anevoie.

Cu un pic de curaj, ar fi putut fi aruncat peste bord suficient balast încât ambarcațiunea textuală să capete o viteză mult mai apropiată de posibilitățile ei reale. Altminteri, la prima furtună mai serioasă, aceasta riscă să se scufunde. Sper ca rândurile de față, amicale în fond, să aibă doar puterea unei adieri.

Foto credit Alina Pavelescu (via Sorin Mircea Vasilescu):  https://www.facebook.com/photo.php?fbid=775957922745578&set=pob.1284622287&type=3&theater

Doneaza prin patreon Wide
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment