„Tăierea fecioarelor” este primul roman semnat de Tatiana Niculescu pe care-l citesc. Am amânat momentul ăsta după ce am văzut filmul lui Mungiu, „După dealuri”, inspirat de romanul „Spovedanie la Tanacu” al scriitoarei care pe vremea aceea semna cu numele Tatiana Niculescu Bran. Pelicula mi s-a părut întunecată și cumva în siajul mizerabilist al filmelor românești post-decembriste. Eram sătul de abundența subiectului, așa că am spus pas cărții și implicit autoarei, pe care o vedeam, a priori, înregimentată în acest tip de narațiune, inspirată din realitate, e drept, dar „tușată” cu linii groase, cam cum se făcea pe vremuri corectura la fotografiile alb-negru.

Cred că am făcut bine că am început cu „Tăierea fecioarelor”, deoarece încă de la primele pagini mi-am dat seama că era vorba de ceva diferit, iar impresia pe care mi-o făcusem era complet greșită. Las la o parte micile enervări provocate de faptul că Humanitas a schimbat titlul romanului „În țara lui Dumnezeu” (pe care îl aveam în ediția din 2012, de la Polirom) în „Tăierea fecioarelor” (ediție revăzută, nota bene), și am aflat asta abia după ce am cumpărat cartea de la Librăria Kretzulescu. Să zicem că a fost vina mea, că nu m-am informat înainte. Oricum, supărarea mi-a trecut din momentul în care am început să citesc. Mi-am dat seama imediat nu că am în mână o capodoperă, ci că începeam cu dreptul seria lecturilor din Tatiana Niculescu (Bran) pe care mi le-am propus pentru viitorul apropiat.

elefant.ro

Inițial am crezut că este vorba de un roman feminist, cu toate isteriile de rigoare, însă am realizat imediat că subiectul este abordat cu delicatețe (practic, aflăm despre ritualul de „tăiere” gradual, subiectul fiind atacat ceva mai apăsat abia pe la pagina 71, de către medicul Bertrand). „Mâine m-aș face afar, Issa, etiopian, somalez, dac-aș ști că pot să-mi iau câteva mii de neveste ca să le salvez de la tăiere! Literalmente, de la tăiere!” zice lapidar doctorul, pentru ca mai încolo să se dezlănțuie de-a dreptul: „Cea mai mare problemă o am cu femeile mutilate genital și înfibulate.” Drama tinerelor femei africane musulmane (și nu numai, fiindcă ni se spune că și femeile din unele comunități de copți, care sunt creștini, sunt supuse aceluiași ritual barbar) devine din acest moment centrul sensibil al cărții.

Până atunci avem de-a face cu un cumințel roman pe voci, în care apare și o „voce” aparte, cea a misteriosului Abdoh Rinbo, în fapt poetul Arthur Rimbaud, care în peregrinările lui negustorești prin Africa avusese un traseu comercial și prin pământurile afarilor. Practic, Abdoh Rinbo este omniprezent. Spiritul lui pare că re-însuflețește aceste ținuturi deșertice, în care luxurianta, pe vremuri, pădure Day, a devenit un loc în care „copacii s-au uscat și trosnesc la soare”. Hani, fetița care urmează să fie supusă ritualului sacru al „tăierii”, o numește „pădurea Țipenie”. Aici, unde copacii sunt „încleștați ca niște pantere albinoase împietrite în plin atac”, se va dezăvârși ceea ce este scris în conștiința acestui popor care pune mai presus tradițiile decât viața însăși.

Tatiana Niculescu a reușit, cu talent de povestitor, să pună cap la cap aceste „voci” trasând fine linii narative care le individualizează și le dau, pe măsură ce lectura se apropie de sfârșit, forță și frumusețe. Cu excepții nesemnificative, „vocile” sunt credibile și independente. Ai zice la un moment dat că romanul este scris la mai mult mâini, fiecare „voce” corespunzând unui scriitor diferit. În tot acest conglomerat textual (deloc stufos) doar stilul este cel care dă o notă comună întregii narațiuni, el fiind și cel care are rolul de coagulant al textelor a căror montură este executată cu grijă de bijutier, într-o succesiune perfect (poate prea perfect) logică.

[image_with_animation image_url=”1546″ alignment=”center” animation=”Fade In” box_shadow=”none” max_width=”100%”]

André, băiatul consilierului cultural Laurent Beauregard și fiul vitreg al celei de-a doua lui soții, Marie, își petrece vacanța într-o Africă exotică și cunoscută doar din poveștile despre Legiunea Străină și în general despre tot ce are legătură cu soldați, bătălii sau arme de luptă. Avid de cunoștințe despre viața militarilor, băiatul e prins în plasa relațiilor pe care familia sa temporară (nu și-a cunoscut decât de curând tatăl și locuiește în Franța cu mama lui naturală) le are în aceste locuri exotice. Așa o cunoaște pe Hani, fetița africană crescută de bunicii ei, Humed (politician, unul dintre șefii afarilor) și aspra Kadiga, cea pentru care respectarea tradițiilor din „Țara lui Dumnezeu” este mai presus de legea dată de oameni.

Datorită legilor internaționale, pe care și afarii sunt obligați să le respecte dacă vor să beneficieze de protectorat, ritualul „tăierii fecioarelor” este teoretic interzis. Totuși, legile nescrise ale tradițiilor ancestrale își urmează imperturbabile cursul, una dintre cele mai zeloase susținătoare fiind Kadiga, în ciuda faptului că întreaga carieră diplomatică a soțului ei, Humed, s-ar prăbuși dacă acest lucru ar ieși la suprafață. Singura modalitate de respectare a acestor tradiții este clandestinitatea. Fiind practic exclusiv o afacere a femeilor, totul este ținut în secret până în ultima clipă. Nimeni în afară de ele nu știe când va avea loc ceremonialul din pădurea Day, când micuța Hani va face pasul (forțat) către maturizare.

elefant.ro

Tensiunea crește gradual, acțiunea fiind potențată și de conflictele mocnite care apar, inevitabil, între Laurent și Marie, între doctorul Bertrand și Laurent, între Marie și doctorul Bertrand și așa mai departe. Sunt „legi ale pământului” greu de înțeles pentru un auslander, sunt obiceiuri împământenite, teoretic imposibil de contracarat, fiindcă sunt păstrate cu sfințenie, paradoxal, tocmai de cele care au avut de suferit de pe urma lor. Pe când Laurent consideră că aplicabilă poate fi doar o eradicare graduală a acestor cutume, Marie este de părere că ele trebuie interzise total, cu efect imediat. Numai că uneori, așa cum se întâmplă nu numai în Africa, legile guvernării nu sunt întotdeauna mai presus de legile ancestrale care țin de credință, de obiceiuri, de ritualuri considerate sfinte.

„Tăierea fecioarelor” este un roman care poate fi șocant pentru un necunoscător al subiectului, așa cum am fost și eu. Pe măsură ce am înaintat în materia ei, cartea mi-a revelat niște adevăruri despre care nu numai că nu știam mai nimic, dar care m-au făcut să devin un pic mai conștient de pericolele care se află, uneori, chiar lângă noi, pericole de care nu ne dăm seama decât când e prea târziu. E un roman al inocenței și al barbariei, al relațiilor interumane din culturi diferite, al iubirii nevinovate și al iubirii vinovate. E o pledoarie nu neapărat pentru feminism și drepturile femeilor, ci pentru umanitate în sens general. La fel ca doctorul Bertrand, care spune la un moment dat că „aici am devenit aproape feminist, deși nu-mi stă în caracter și detest aberațiile și exagerările la care s-a ajuns în Europa și în America pe această temă”, s-ar putea, citind această carte, să deveniți mai feminiști decât erați înainte, indiferent dacă sunteți bărbat sau femeie. Ce cred eu este că, în urma acestei lecturi, veți deveni cu siguranță un pic mai umani.

gelu diaconu
https://www.facebook.com/omiedesemne/

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.