Ce este o prietenie? Cum se pot reapropia doi bărbați după ce nu s-au mai văzut aproape 25 de ani? La întrebările astea, dar și la multe altele, încearcă să ne dea un răspuns Bogdan Răileanu în cel mai recent roman al său, „Teoria apropierii”, apărut în toamna anului trecut la Editura Humanitas în colecția „Humanitas 821.135.1 Scriitori Români Contemporani”.

M-am întrebat, înainte să citesc romanul și după ce am participat la lansarea acestuia atât la Târgul de Carte Gaudeamus, cât și la Librăria Humanitas de la Cișmigiu, dacă Bogdan Răileanu va mai avea forța să creeze, într-un interval relativ scurt, un alt personaj la fel de credibil și de autentic cum a fost acel inenarabil Maldini din precedentul roman, „Dinții ascuțiți ai binelui”, apărut în 2018 tot la Humanitas, în aceeași excelentă colecție coordonată de Andreea Răsuceanu. Ei bine, am citit între timp cartea și nu am un răspuns. De altfel, nici nu e locul pentru astfel de răspunsuri și nici nu e rolul meu să le ofer. Ceea ce pot să spun însă este că Bogdan Răileanu a menținut – și chiar depășit în multe locuri – intensitatea narațiunii din „Dinții ascuțiți ai binelui”.

Trebuie să fac aici o scurtă paranteză și să relatez exact ce i-am spus și lui Bogdan înainte de lansarea de la Librăria Humanitas de la Cișmigiu: am citit cu mult interes „Dinții ascuțiți ai binelui”, am luat notițe, am făcut chiar sublinieri în multe pagini ale romanului, am revenit asupra unor anumite pasaje care mi s-au părut neclare și așa mai departe. Totul cu intenția de a scrie, sau de a încerca să scriu, o recenzie. Ei bine, din motive pe care nu mi le pot explica, acest lucru nu s-a întâmplat. Știți cum este: uneori îți iese, alteori nu. Așa se întâmplă când ești doar un chibiț literar și nu un profesionist al criticii de întâmpinare.

Am repetat exercițiul hermeneutic și în timp ce am parcurs „Teoria apropierii”, probabil cu mai multă hotărâre de vreme ce mă aflu în fața computerului, cu caietul de notițe în față, scriind la această recenzie. Cred că experiența precedentă mi-a folosit, fiindcă am acum, cred, destulă determinare ca să trec la treabă. În fond, cred că suntem numeroși indivizi în clubul celor care măcar am încercat să resuscităm – e drept, nu prin excursii extravagante – legături uitate, prietenii întrerupte, relații incerte, mânați de un fel de paseism, ca reziduu al melancoliilor acneice, sau de unele neîmpliniri din perioada trecerii către maturitate. Nu știu câți am și reușit să facem asta, dar e o altă discuție, pe care o lăsăm pentru ora mărturisirilor târzii.

Robert Negru, jurnalist freelancer și scriitor aspirant, e un tip realizat material în urma unei moșteniri. Are, în consecință, o viață destul de bună & previzibilă, marcată totuși „în negativ” de un divorț destul de traumatizant. Un accident nefericit – un jaf în urma căruia, după o lovitură primită, a trebuit să stea câteva zile în spital – i-a scos în față o problemă existențială: singurătatea. În acest punct, Robert s-a simțit cumva „în afara lumii”.

„Singurătatea mușca din mintea lui ca o lepră invizibilă”, spune la un moment dat vocea auctorială. De aici și până la momentul în care „din această încâlceală de gânduri a ieșit la suprafață imaginea lui Alexei”, nu a fost decât un pas. Odată acest pas făcut – reconectarea cu prietenul din tinerețe – lucrurile păreau de la sine aranjate. Singurătatea ar fi trebuit să fugă chelălăind ca o potaie alungată cu pietre. În realitate, lucrurile s-au dovedit a fi un pic mai complicate.

Alexei Toma, ale cărui visuri juvenile de a deveni actor s-au spulberat într-o perioadă tulbure & neconcludentă, și-a regăsit calea cea dreaptă pe drumul deloc ușor al sfințeniei și al preoției. Mirarea lui Robert la aflarea acestui neașteptat deznodământ din viața prietenului său a căpătat pe alocuri accente hilare. Odată însă elementul-surpriză consumat, Robert se hotărăște să scrie un reportaj original: „Vreau să fac disecția unei prietenii și s-o arăt lumii” îi mărturisește el unei prietene exact când se afla pe punctul de a-și reîntâlni prietenul din adolescență.

Cei doi hotărăsc, la propunerea lui Robert, să refacă cumva o excursie din copilărie și să petreacă împreună trei zile la Veneția. De aici, ceea ce părea a fi o firească și rapidă micșorare a distanțelor dintre cei doi, o re-apropiere formală, subînțeleasă, date fiind antecedentele pozitive ale relației lor, a devenit de fapt un drum sinuos, o urcare pe o Golotă plină de capcane, de îndoieli, de întrebări fără răspunsuri.

Deși nefericită din perspectiva celor doi prieteni, alegerea Veneției în contextul narațiunii este una foarte bună, fiindcă e un loc al contrastelor, cosmopolit, turbulent și extatic, scena perfectă pentru consumarea atât a acestei „armonici a prieteniei”, cum mi-a plăcut să o numesc (fiindcă există multe momente în care relația dintre Robert și Alexei seamănă cu o armonică, cei doi apropiindu-se și îndepărtându-se periodic), cât și pentru dezvoltarea unei drame care ar fi putut avea, într-un final, consecințe tragice.

Robert e dezinvolt, șarmant, sigur pe el, are o soluție pentru orice problemă – și nu sunt puține, de la greva serviciilor din Veneția, la care se adaugă revolta localnicilor, până la cele de organizare a excursiei, cazare, water-taxi-uri, distracții și așa mai departe – însă în euforia revederii uită un singur „amănunt”: el și prietenul său nu mai sunt deloc adolescenții din urmă cu 25 de ani, ci doi bărbați maturi aflați în pragul vîrstei de 40 de ani, perioadă perfectă pentru declanșarea unei așa-zise crize a vârstei mijlocii.

De aici se poate vedea lesne complexitatea personajului „Alexei”, conflictul interior căruia trebuie să-i facă față, baleiajul între datoria sa de preot – cu toate obligațiile care decurg de aici – și prietenia cu Robert, față de care se simte întru câtva îndatorat atât material (Robert suportă, practic, tot costul excursiei), cât și moral (este totuși prietenul lui, în ciuda faptului că nu s-au mai văzut de peste două decenii).

Frapant în multe locuri pentru cei cu „naturelul simțitor”, limbajul folosit de Bogdan Răileanu – care vine în siajul celui din „Dinții ascuțiți ai binelui” – este unul frust, cu multe note autentice și de umor. Amintirile din adolescență conțin, de asemenea, mici exagerări licențioase, dar redau verva vârstei și acel tip de realism care este extras din întâmplări trăite aievea. Asta dă încă o dată o notă de autenticitate romanului.

Ceea ce m-a enervat și încântat deopotrivă (nu vă lăsați înșelați de „enervările” mele, fiindcă sunt de fapt inervări recurente, ceea ce e un lucru bun) a fost faptul că Bogdan lasă mereu puncte de supensie între capitole, reușind să stârnească astfel, prin fine incizii textuale, curiozitatea cititorului. Mai mult decât atât, lăsând la o parte comportamentul macho al lui Robert Negru, e vădită intenția autorului de a crea o imagine în oglindă – deformată – a personajului, prin introducerea mesajelor subliminale de tip „cod filozofic”, inserate ici-colo în fluxul narativ, de la „madlenele” din capitolele care încearcă să recupereze „timpul pierdut”, până la aluziile din convorbirile lui Alexei sau solilocviile din momentele de singurătate.

E un joc dublu pe care-l face Robert, în opinia mea perdant: o dată, tipul de lume, care-și permite excursii și petreceri extravagante, cu cazare la hotel de cinci stele și acces într-o societate în care apar personaje celebre precum Salma Hayek sau Damien Hirst, plus excese culinare & bahice destul de costisitoare (totul parcă făcut pentru a-și impresiona și seduce prietenul), și doi: cealaltă parte, blurată, în care apar sensibilitățile din stratul existențial secund, aflat sub masca socială, cea care încearcă să ascundă chipul tipului hipersensibil care se străduiește să realizeze „apropierea” de Alexei și, în consecință, de lumea în care nu o dată s-a simțit singur & pierdut, deși aparent se mișcă în ea ca peștele în apă. E aici un joc al aparențelor, al sensibilităților camuflate, al existențelor duble (și l-aș include aici și pe Alexei, cu toate contradicțiile lui), al ascunderii după degetul destinului.

În acest joc al aparențelor Alexei ni se relevă ca elementul de echilibru. El reacționează mereu la posibilele excese potrivit codului moral dat de „sutană”, dar și de propriile convingeri. În acest punct intervine acea „îndepărtare”, ca revers al „apropierii”. Rezistența la tentații este mare, voința îi este pusă la încercare nu o dată, iar în numele unui trecut, să zicem, laic, Alexei e tras cumva de Robert în turbionul facilului, al dezagregării morale. Există însă un moment în care își spune: „Undeva între adevăr și minciună există adevărul.” Iar acest truism capătă un rol determinant în economia restabilirii, pe principii neerodate de timp, pragmatice și, în consecință, mult mai realiste, a relației dintre cei doi.

Alexei este cel care-și dă seama că între ei există o distanță considerabilă. Înțelege că sunt multe lucruri care-i despart în prezent, că există diferențe care s-au adâncit odată cu trecerea timpului, ținând cont de drumurile diferite pe care le-au ales în viață. Au trăit pentru o clipă cu iluzia că pot fi aceiași din urmă cu 25 de ani, că pot relua relația din punctul în care au abandonat-o ca și cum nu s-ar fi văzut de ieri. Însă acest lucru e vădit imposibil, de vreme ce au trecut prin schimbări majore, care au săpat sistematic la temelia acestei prietenii, chiar dacă aparențele pledau pentru o revedere plăcută, fără dificultăți majore.

Amândoi au jucat însă un rol, uitând că de fapt ar fi trebuit să fie ei înșiși, cei din prezent. Au trăit iluzia că sunt tot tineri, adolescenți, și că se pot deroga de responsabilități. Din nefericire, acest lucru nu mai e posibil, fie și într-un oraș care le trezește nostalgii amestecate. Nu mai este însă nici Venezia lui Thomas Mann, deși moartea pândește la orice colț, dar nici Venezia adolescenței lor. Lucrurile s-au schimbat ireversibil, iar de aici drama poate începe.

Plecând de la petrecerea aceea halucinantă, care pare ruptă din La Grande Bellezza al lui Sorrentino, Alexei tranșează, în sfârșit, conflictul interior. Departe de a fi un contemplativ, trăise până în acel moment iluzia re-apropierii de Robert printr-o modalitate facilă, aducându-l în prezent pe Alexei cel din urmă cu 25 de ani. De aici și seducătoarele uimiri sapiențiale. Veneția, cu conglomeratul ei cosmopolit, pestriț și globalist, i se pare, în ciuda experiențelor pre-preoțești, un oraș ciudat, îndepărtat și ca distanță geografică, dar și, mai ales, din punct de vedere al modului cum Alexei-cel-din-prezent percepe modernitatea, liberalismul ori libertinajul noilor (sau vechilor) generații, care se dedau, fără inhibiții și  fără vreo urmă de regret, desfrâului.

Mintea lui Alexei nu se poate conecta, nici măcar în răstimpul acestor câteva zile de vacanță petrecute alături de prietenul său (din trecut), la această lume, fiindcă nu se poate rupe de lumea sa, de ceea ce a lăsat acasă, orașul Buftea, enoriașii, problemele din parohie și, last but not least, de existența soției și a copiilor lui. Lumea lui Alexei e una singură, iar în ea nu pot încăpea schimbarea, exilul, fie și temporar, ori înstrăinarea. Se simte mai degrabă un străin față de Robert, prietenul lui pe care, într-un fel, într-un final foarte sugestiv, nu îl mai recunoaște.

„Teoria apropierii” este proiecția, văzută din unghiuri opuse, a încercării de recuperare târzie a unei prietenii, dar și a unui trecut care încă trăiește, deși numai în zdrențe de amintiri, cu bucuriile, trădările, eșecurile, traumele și neîmplinirile lui. A face abstracție de acest trecut e o greșeală de neiertat. Dar și mai de neiertat devine tentația de a crede că trecutul poate fi lipit, așa cum ai uni capetele unei pelicule în interiorul căreia s-a făcut o tăietură, de prezent, ignorând ceea ce s-a întâmplat între timp. Această „apropiere” nu mai e posibilă. Poate că, pornind de la datele concrete ale prezentului, conexiunea s-ar fi putut realiza. „Teoria” de la care s-a pornit însă a avut o cifră greșită. Și, așa cum se știe, atunci când în lanțul logic al unui calcul intervine o astfel de greșeală, rezultatul nu poate fi decât unul fals. Iar de cele mai multe ori nici măcar o cască galbenă de protecție nu te poate feri de loviturile destinului.

Foto main: Andrei Pungovschi, de aici: https://citestema.ro/bogdan-raileanu-despre-teoria-apropierii-editura-humanitas/

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

1 Comment

  1. Fix aceleasi lucruri le-am simtit in acel final halucinant.
    Excelenta recenzia, mi-a facut placere sa “rasfoiesc” prin intermediul ei inca o data, rapid, cartea.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.