Mi se întâmplă de fiecare dată același lucru de neînțeles: după o anumită perioadă, în care nu am putut să produc nimic, trebuie să reînvăț să scriu. Nu la propriu, fiindcă asta nu o uiți decât în urma unui eveniment ceva mai complicat, cum ar fi de pildă un AVC sau un episod de amnezie, ci din postura de scriitor. Postură pe care, de altfel, mi-o neg de fiecare dată când vine în discuție, dar asta este altă poveste.

O iau de la capăt cu un fel de îndârjire și, cu cât sunt mai hotărât, cu atât lucrurile ies mai prost. De aceea de cele mai multe ori o las baltă până când scrisul vine natural, așa cum ar trebui să i se întâmple oricărui scriitor „adevărat”. Și atunci, ce e de făcut, spre exemplu, dacă lucrezi la un ziar sau, cum e cazul meu, dacă ai un site pe care trebuie să scrii, fiindcă asta este treaba ta? Nimic mai simplu: forțezi nota, fie ce-o fi!

Ceva trebuie să iasă până la urmă. Vorba Simonei Preda, spusă la un târg de carte, mi-a devenit un fel de parolă: te așezi la birou și scrii! Ceea ce echivalează, în mintea mea, cu îndemnul de a lăsa deoparte fasoanele și de a trece la treabă. De aceea, că pot sau nu, că o voi face bine sau rău, astăzi am ales să scriu câteva impresii despre romanul Veronicăi D. Niculescu, „Toți copiii librăresei”, recent apărut la Editura Polirom în colecția EGO. Proză.

Am mai scris despre o carte a Veronicăi D. Niculescu, volumul de povestiri „Roșu, roșu, catifea” (leit-motiv care apare și în „Toți copiii librăresei”), apărută în 2012 la Casa de Pariuri Literare. Ca să mă folosesc de o cârjă la cronica asta, am să împrumut din acea recenzie o frază care mi se pare întru totul potrivită: „Sunt două direcții posibile: prima, cea în care cititorul a trăit acele vremuri și are, în consecință, o opinie „avizată”, iar a doua aceea în care cititorul nu a prins epoca „mărețelor împliniri” și vede în ce fel se poate prăbuși o lume.”

Eu fac parte din categoria care se încadrează la „prima direcție”. Nu știu dacă pot avea o opinie avizată despre vremurile „de tristă amintire”, fiindcă judecățile mele sunt pur subiective chiar și fără a apela la jocul nostalgiilor sau la „melancolia blegoasă” care mă cuprinde uneori când mă gândesc la tinerețea mea. Au fost vremuri în care am trăit mai bine sau mai rău, așa cum s-a întâmplat cu generațiile dinaintea mea sau cum se întâmplă și cu cele de după mine. Bine și rău există și în ziua de azi, o vedem foarte bine. Sigur că, dacă ar fi să le luăm pe rând și să cuantificăm binele sau răul anumitor perioade din viețile noastre, habar n-am unde ar putea ajunge. Depinde cine se încumetă să facă asta.

Ceea ce mi s-a părut interesant din capul locului la romanul Veronicăi D. Niculescu este că, în calitatea ei de prozatoare subiectiv-obiectivă (fiindcă apelează când la tehnica „subiectivă” a narațiunii la persoana I-a, când la cea „obiectivă” la persoana a III-a) nu a încercat nicio clipă să îngroașe tușele unei realități care și așa era foarte greu de suportat. Viața din anii ’80 este descrisă cu inteligență, sine ira et studio, așa cum a fost, cu bunele și cu relele ei, cu derapajele pe care le cunoaștem atât de bine, atât la nivel micro, cât și macro. E un fel de joc prozastic de genul what you see is what you get.

Nu avem deloc de-a face cu exagerări pe care le-am tot întâlnit în romanele care evocă viața din comunism. Nu există nicio vagă intenție a autoarei de a teatraliza ansamblul (cu replici, cu „butaforia” aferentă, cu viața „tovarășilor”, cu reacțiile oamenilor în fața nenorocirilor și așa mai departe) pentru a veni în fața cititorului cu o poveste „tragică” menită în principal să-i stoarcă lacrimi sau exclamații de simpatie. Aș spune mai degrabă că ritmul acțiunii este unul monoton, soporific pe alocuri. Și m-am întrebat următorul lucru: o fi făcut Veronica D. Niculescu lucrul ăsta cu intenție? Căci ce scriitor își sabotează propriul roman reglându-i viteza la un fel de slow motion în racursi? Pentru viteza la care se derulează romanele în ziua de azi pare un act sinucigaș.

Și totuși, fidelă artei sale, Veronica D. Niculescu nu recurge la niciunul dintre artificiile pe care mai tinerii prozatori le folosesc. Nu „cerșește” simpatie, nu-și reduce descrierile la minimum, nu face niciun compromis atunci când vine vorba de „lungimi” (adică scrie cât consideră ea că trebuie scris, fără autocenzură și fără spaima că cineva s-ar putea să o judece pentru îndrăzneala asta) și nu se raliază modei. Veronica D. Niculescu a scris un roman de 330 de pagini cu aerul că ar mai fi putut continua mult și bine, fără un efort considerabil. Eu chiar am simțit că romanul s-a terminat brusc, deși era cel mai nimerit mod de a se sfârși. Povestea, nu-i așa, trebuie continuată uneori în imaginația fiecăruia. Aici, în acest final, este un exercițiu de mare subtilitate pe care autoarea l-a făcut: ne-a invitat să visăm, să ne imaginăm care este destinul ulterior al Silviei Albu, să creionăm, cu propriile puteri, mai mult sau mai puțin inspirate, o continuare a poveștii acestei librărese care duce o viață obișnuită, monotonă precum vremurile pe care le parcurge și ca toată derularea acestei cărți parcă tihnite în tragismul ei spectacular.

Sigur că aș putea să fac, pe repede înainte, o paralelă cu un alt roman care tratează condiția femeii în comunism, remarcabilul „Și se auzeau greierii” al Corinei Sabău. Dar n-am s-o fac, deși în linii mari cam despre asta este vorba: imposibilitatea ieșirii din dilema dragoste-moarte. Fiindcă atunci, pentru o femeie, actul dragostei putea să fie, in nuce, o condamnare la moarte. Decretul care a  dus la interzicerea avorturilor a mutilat foarte multe femei (pe unele le-a băgat la propriu în pământ) și, prin extensie, numeroase familii, cu tot ce includ ca existențe atașate de ele: soți, copii, mame, tați, frați, surori, prieteni și așa mai departe.

În cazul Silviei Albu, trecută deja la o vârstă fragedă printr-un viol (o altă importantă temă de discuție în acest roman), intervine acel așa-zis panaceu care se numește dragostea adolescentină. Numai că, dând la o parte vălul înșelător al iubirii sublime și unice, se arată în toată splendoarea ei tragică și hidoasă realitatea brută: sarcina nedorită a unei liceene o transformă într-o paria în fața familiei și a societății și o condamnă la izolare și exil. Și atenție, această „vinovăție” se va extinde peste ani și va deveni un fel de certificat de identitate, un stigmat imposibil de șters din „dosarul” existenței Silviei Albu. Odată comisă crima de a rămâne însărcinată, ea va trebui să suporte judecata aspră a semenilor săi întreaga viață. Acest gen de judecată definitivă o va condamna, cum spuneam, la o izolare perpetuă, dar îi va ascuți, până la un punct, simțurile defensive. Dar dacă, așa cum se întâmplă de obicei, istoria se va repeta? E o întrebare al cărei răspuns îl veți afla în roman.

„Toți copiii librăresei” e o carte cât o lume, deși în ea apar relativ puțin personaje, iar cadrul în care se desfășoară depășește rar granițele „cartierului”, în care se află, bunăoară, complexul comercial, cu toate subdiviziunile lui (Poșta, Cizmăria, Cofetăria, Librăria, Ceasornicăria, Frizeria, Merceria, Sifoanele, Alimentara, Aprozarul, Cinematograful, Măcelăria și așa mai departe), sau blocurile de locuințe, cu binecunoscutele dormitoare – cutii de chibrituri în care își duc viața „celulele societății”, fie că e vorba de familii, fie că avem în vedere singuratici precum atașanta librăreasă Silvia Albu. De altfel, tipologia personajelor din acest roman nu depășește deloc – și aici lucrurile sunt destul de previzibile – modelul consacrat al ipochimenilor mai mult sau mai puțin simpatici, răutăcioși, plini de bunătate sau, dimpotrivă, de răutate, din comunism. În fond, vorbim aici de un fel de nivelare a caracterelor, deși există acute, și în sus, și în jos, care ar trebui să spargă monotonia narațiunii. Dar lumea descrisă de Veronica D. Niculescu, în ciuda urâțeniei pe care o afișează cu paraponul pe care, vai, îl știm atât de bine, este de o fundamentală frumusețe.

Vă veți întreba, desigur, de ce fac o asemenea afirmație, având în vedere că în acea lume s-au petrecut drame de neînchipuit? Inclusiv eroinei noastre care, silită de familie să meargă în exil, la Sibiu, la o rudă binevoitoare, ca să nască departe „de ochii lumii” (de parcă acolo, în Hermannstadt, lumea obișnuită s-ar fi terminat și ar fi început o alta, necunoscută și inaccesibilă de dincoace de munți), este nevoită în cele din urmă să-și accepte condiția, să se resemneze și să încerce să repare ce mai era de reparat, deși pierderea copilului este, per se, un act ireparabil. Ei bine, frumusețea acelei lumi, atâta câtă este, e surprinsă de Veronica D. Niculescu cu abilitatea unui scriitor de clasă.

Sigur că, la nivel de imagine, paginile romanului ne reproduc cu o fidelitate de documentar toată recuzita acelor ani, plecând de la rafturile goale din magazine și încheind cu defilările de 23 August, ca parte din acel parapon de care aminteam ceva mai sus. Totuși, pentru cei care obișnuiesc să vadă printre rânduri, e limpede că, blurate de sentimente adesea contradictorii, cadrele surprinse de camera de filmat a Veronicăi D. Niculescu surprind și o altă lume, în care este loc de câte puțin din tot ce e bun pe lumea asta: un pic de dragoste, un pic de melancolie, un pic de visare, un pic de joacă nevinovată, un pic de erotism, un pic de resemnare tăcută (dar nu ireversibilă) și, nota bene, un pic de nostalgie.

Veronica D. Niculescu ne invită în librăria ei nu cu aerul expert al unui romancier care pretinde că deține tot adevărul despre o perioadă care se cere mereu revizuită în esențele ei de urâțenie, de frumusețe sau de generozitate. Aceste esențe, fiindcă sunt importante în economia cărții, ne sunt livrate, așa cum se spune și așa cum se cuvine, în sticluțe mici. Dar nu e ăsta tot farmecul? De ce am avea nevoie de revărsări de ură sau de recriminări? Poate că mai e nevoie și de altceva, anume de o privire care să vadă lucrurile din alt unghi. Și ce să ne spună acea privire? Că și atunci s-a trăit, s-a iubit și s-a murit ca și azi. Sigur că lucrurile sunt diferite în prezent, dar cine suntem noi să judecăm un om?

Și eu am trăit atunci, și eu am iubit atunci, și eu am încercat să mă descurc și să înțeleg o lume care era de neînțeles. De aceea, fiind adică în cunoștință de cauză, aș fi putut să judec aspru acest roman, să spun despre el că e încă o încercare inutilă de a spune, pentru a mia oară, o poveste care și-a epuizat substanța. Dar nu pot să o fac. Știți de ce? Fiindcă Veronica D. Niculescu spune această poveste diferit. Iar drama Silviei Albu este, într-un fel, drama fiecărei femei care a avut de ales între prudență sau pierdere de sine. Cumva, aplecându-și mai mult sensibilitățile către copiii – fapt de înțeles pentru o femeie care și-a pierdut bebelușul – și intrând efectiv în lumea lor, încercând să-i înțeleagă mecanismele, Silvia Albu caută, prin asta, un medicament pentru lumea bolnavă în care trăiește. Nu e sigură că-l va găsi, însă dincolo de spaimele și de traumele trăite, ea ne dă în primul rând o lecție de viață valabilă oricând și prezentă, cu ceva mai multă spectaculozitate, în alt roman celebru: dacă dragoste nu e, nimic nu e.

Dilema Silviei Albu continuă, sub o formă diferită, și în prezent, însă în esență e aceeași. Indiferent de regimurile politice prin care trecem, indiferent de statutul social, de împliniri profesionale, de cariere, de realități economice, de pandemii, de războaie, de cataclisme, oamenii se vor întâlni și se vor iubi. Capcana e aceeași pentru toți, indiferent de unde venim și unde ne ducem. Sigur că există pericole și că pot exista consecințe, dar cui îi pasă? Poate că rănile se vor vindeca și poate că mâine va fi mai bine decât azi. Cine știe? Numai cine n-a trecut prin așa ceva poate să judece lucrurile într-un anume fel. Eu n-am s-o fac, fiindcă, vorba Nazarineanului, să ridice piatra cel care n-a păcătuit. Silvia Albu este cea mai frumoasă păcătoasă pe care am întâlnit-o în ultima vreme într-un roman. Iar acesta este meritul exclusiv al Veronicăi D. Niculescu, o scriitoare atipică dacă e să privim la realitatea literară imediată, însă o minunată profesionistă a melancoliei.   

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.