Cristina Vremeș a surprins pe toată lumea cu acest debut foarte solid, romanul „Trilogia sexului rătăcitor” (Editura Humanitas, 2019, în colecția Humanitas 821.135.1 Scriitori Români Contemporani, care este coordonată de Andreea Răsuceanu), despre care unii ar putea spune că este totuși prea solid pentru vârsta autoarei, abuzând firește de judecata păguboasă potrivit căreia un scriitor nu poate da un roman mare decât la o anumită vârstă și doar după ce acumulează suficientă experiență de viață, maturitate & cunoștințe.

Sigur, în literatură s-au mai văzut și excepții, așa cum este, să spunem, romanul Sylviei Plath, „Clopotul de sticlă”, publicat la „doar” 31 de ani. Și sunt convins că exemple de acest gen sunt destule. În felul ăsta poate ne facem și noi în sfârșit o imagine corectă asupra faptului că numărul anilor – și implicit presupusa lipsă de experiență – nu au întotdeauna relevanță în această ecuație cu multe necunoscute care este literatura.

Mărturisesc că nu știam absolut nimic despre Cristina Vremeș înainte ca romanul „Trilogia sexului rătăcitor” să-mi pice în mână. Mă rog, fiind vorba despre un debut, s-ar putea să am de data asta o scuză. Am mai citit romane extraordinare ale unor autori de care auzisem până atunci foarte vag sau deloc. Ceea ce vreau să spun de fapt este că mi se întâmplă destul de rar să am de-a face cu un debut atât de convingător.

Nu fac exces de laude, este purul adevăr. Cristina Vremeș, cum se mai spune, a dat lovitura cu acest roman în care, pe lângă talent, și-a pus la bătaie calități pe care, cu adevărat, unii scriitori nu le dobândesc poate niciodată: siguranță de sine, stil impecabil, limbaj bine stăpânit, ritm susținut, logică a planurilor narative, limpezime prozastică, forță.

Pentru ca lucrurile să fie clare încă de la început, laud această carte fiindcă, indiscutabil, merită. Altfel n-aș mai scrie sau aș face o cronică dulceagă, en passant. Sigur, am început și eu în „forță” cu laudele, lucru care nu-mi e caracteristic. Și, întrucât sunt cam cârcotaș de felul meu, n-am să continui pe aceeași linie. Poate că e o ruptură de logică aici și, firește, vă veți întreba de ce fac asta. Ei bine, nu pot altfel.

Dacă aș menține tonul laudativ, ar fi ca și cum aș scrie un text care nu-mi aparține, dar care-mi este cumva băgat pe gât, iar spusele mele ar avea valoarea unui proces-verbal dictat la poliție sau a unei declarații oarecare la ANAF. Și în cazurile astea textul e tot al tău, ți-l asumi, dar nu te reprezintă, fiindcă e doar un șablon, o formulă care te ajută să ieși dintr-o anumită situație.

Era o replică recurentă în filme: pe lumea asta, taxele & moartea sunt singurele certitudini. Privind cu atenție coperta romanului Cristinei Vremeș, am avut și eu o primă certitudine: titlul ăsta e perfect din alt film. Iar certitudinea a devenit și mai solidă când am intrat în materia romanului: era limpede că nu aveam de-a face cu un kitsch romanesc în genul „Suge-o, Ramona!” sau mai știu eu ce năzbâtie sexistă aruncată peste gardul literaturii ca s-o găsească toți naivii care trăiesc cu convingerea juvenil-acneică potrivit căreia orice carte pe a cărei copertă există ceva legat de sex e una irezistibilă dom’le, un bestseller.

În consecință, prima impresie a fost că am în față un roman cu un titlu prost ales, dar cu un conținut foarte solid, sau „beton”, ca să folosesc și eu limbajul neacademic al iubitorilor de „literatură” pomeniți un pic mai devreme. Și, nota bene, ca să trec o dată pentru totdeauna peste formulele artificiale, folosite tot mai des din păcate, așa cum și spuneam undeva, romanul ăsta nu e nicidecum unul care se citește ușor. Nu e o lectură benefică pentru siestă sau pentru pierderea timpului în week-end. Dimpotrivă, e un roman care se citește greu, are o dezvoltare sinuoasă și solicită din plin toți neuronii disponibili, așa cum ar trebui să se întâmple întotdeauna când vorbim de o carte valoroasă.

Nu cred că greșesc dacă afirm că „Trilogia sexului rătăcitor” ar fi trebuit să se numească de fapt „Tetralogia sexului rătăcitor”, deoarece, pornind de la Lisveta, avem de-a face, în descendență directă, cu încă trei voci auctoriale feminine, bunica Mariana, mama Liliana și, în fine, Ada. De aici și o oarecare dificultate de percepție a firului narativ și nevoia de sporită atenție. Cele patru voci se amestecă, interferează alternativ, dezvoltând un excurs narativ fragmentat, discontinuu.

Este, cred, elementul de forță al romanului, fiindcă această tehnică presupune nu numai o stăpânire foarte bună a subiectului, ci și valențe diegetic-proteice remarcabile: vocea din backstage (a autoarei) nu se face simțită aproape deloc. Modul în care Cristina Vremeș se erijează, alternativ, în cele patru personaje feminine, fără să amestece „vocile”, este de asemenea remarcabil.

Cristina Vremeș schimbă cu ușurință și cu naturalețe registrele narative, rezultatul fiind o proză foarte credibilă, fluidă, creată, e drept, cu ajutorul unui stil zgrunțuros, îndesat, aspru, care dă însă greutate ansamblului. În plus, așa cum spuneam, limbajul este în permanență adaptat la situație prin intermediul fiecăreia dintre vocile auctoriale, fie că vorbim de o narațiune la persoana întâia sau la persoana a treia.

Din toată această încrengătură minuțios creată de Cristina Vremeș rezultă un roman cu o scriitură foarte densă, chiar dacă se simte pe alocuri că abuzează de unele descrieri sau de extensii textuale care ar putea fi destul de simplu reduse prin retalieri punctuale în urma cărora ar rezulta subțierea amănuntelor inutile sau a bavardajelor care îngreunează, fără să dea o greutate artistică reală, textul în ansamblul lui.

Luate în parte, poveștile fiecărui personaj, străbunica Lisveta, bunica Mariana, mama Liliana și, în fine, Ada, fiica introvertită, tacit-rebelă și destul de atipică în ordinea caracterologică, reprezintă o sumă de încercări, de drame și de frânturi existențiale la baza cărora stă o neclintită voință: cea de a ieși învingător în lupta cu greutățile vieții. Avem de-a face cu patru personaje feminine foarte puternice (chiar și în cazul Adei acest lucru se verifică, veți vedea, la final), care trec prin întâmplări teribile chiar și pentru niște femei în ale căror deprinderi intră și înfruntarea dificultăților de tot felul.

Modul în care „gena rezistenței” în fața încercărilor vieții este transmisă de la străbunica Lisveta până la enigmatica Ada reprezintă, în opinia mea, unul dintre punctele forte ale romanului. De ce? Deoarece Cristina Vremeș face acest lucru cu o discreție absolută. Nu se văd cusăturile narative, totul este cursiv ca într-un film în care mâna regizorului se observă foarte puțin sau deloc. E o docuficțiune de cea mai bună calitate această saga de familie numită nefericit „Trilogia sexului rătăcitor”.

Întâmplările se întrepătrund, iar rădăcinile acestora răspund în timp, având ramificații de tip network în destinele fiecăruia dintre personajele cărții. Este, de altfel, un roman aproape inenarabil. Știu că voi fi contrazis, dar, mutatis mutandis, poate veți ajunge la aceeași concluzie ca mine. Este greu să reduci, ca lector, toate întortocheatele fire narative ale romanului la unul singur. De aceea nici nu merită efortul de a vă da câteva indicii factuale, fiindcă ele n-ar conta deloc în decizia de a vă convinge să citiți această carte. Este, dacă vreți, un roman care se dezvoltă prin sine însuși, prin procedee intime misterioase, așa cum crește fătul în uterul mamei.

Dacă ar fi să trag o concluzie aș spune așa: „Trilogia sexului rătăcitor” este un roman greu, care conține și articulații întru câtva anchilozate, care e construit pe fundamentul unui limbaj aspru, la limita suportabilului, cu insulițe textuale autoreferențiale destul de plictisitoare, dar și cu oceane prozastice (care le înconjoară până la anihilare) cu suprafețe când nervoase, când monotone, însă cu adâncimi în care aliajele constructului au la bază fantastice  & nemărginite finețuri psihologice, deopotrivă neliniștitoare, frumoase & periculoase. Dacă sunteți fani ai literaturii de calitate, citiți această carte. Veți fi surprinși că o debutantă poate să scrie atât de bine.

Foto credit Cristina Vremeș: https://www.facebook.com/photo.php?fbid=10155765657916624&set=a.448685171623&type=3&theater  

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment