De fiecare dată când mă așez la birou ca să scriu câteva rânduri despre o carte pe care tocmai am terminat-o de citit, îmi pun întrebarea: dar cum ar trebui scrisă o cronică? Nefiind un specialist și neavând studii formale în acest sens, stau și mă frământ și încerc să-mi țin în frâu gândurile împrăștiate într-o mie de direcții, pentru „O Mie de Semne”, aș adăuga, de vreme ce site-ul nostru împlinește doi ani chiar azi și, iată, sărbătoresc, cum altfel, prin muncă, scriind la ceea ce se vrea o recenzie a romanului „Vizuina de Aur”, de Cătălin Partenie (Editura Polirom, 2020).

Bun, așadar, care ar fi modalitatea corectă, față de carte per se, de a scrie o cronică? Trebuie să fiu informat exhaustiv, să dau referințe deștepte, din cărți și autori aflați pe lista obligatorie pentru critic, dar obositoare pentru publicul care n-a auzit sau știe prea puține de spre ele? Trebuie să adopt un ton serios, profesoral, doct sau, bunăoară, academic, care le include pe toate?

Sau mi-ar prinde mai bine o atitudine relaxată, cool, să nu fac exces de citate, de neologisme sau de orice ar încărca textul inutil? Să scriu, adică, așa cum aș face o compunere cam fără reguli și nu ca un tip matur, folosindu-mă de tot ce cunosc acum, la vârsta pe care, vai, o am deja, ci cu ingenuitatea unui elev de clasa a cincea care scrie o compunere de genul (și-l rog pe T. O. Bobe să mă ierte că-i împrumut titlul frumoasei lui cărți) „cum mi-am petrecut vacanța de vară”?

Dacă mă hotărăsc, de exemplu, să scriu despre un roman ca „Vizuina de Aur”, care drept să vă spun mi-a cam electrizat părul de pe antebrațe și mi-a transmis niște emoții greu de cuantificat și de descris (dar nu ăsta este rolul literaturii bune?), cum ar trebui să procedez? Ce-ar trebui să fac ca să vă conving că, dacă o să vă pice cândva cartea asta în mâini, merită să o citiți, pentru că este o carte extraordinară în simplitatea, dar și în minunata ei complexitate?

Cred că, în cazul de față cel puțin, răspunsul nu poate fi decât unul singur: ar trebui să scriu sincer, simplu, așa cum e și cartea, sau povestea din ea, sau felul în care autorul ne transmite această poveste, prin vocea unui elev de liceu, Fane, care iubește rockul și libertatea din „Vizuina de Aur”. Totul fără nicio referire livrescă, fără sofisticăreli hermeneutice și fără analize plictisitoare pe text. Dar care text? Fiindcă nu am găsit peste tot decât tonul vocii lui Fane, care îmi vorbește de parcă ar fi lângă mine, la maturitate, și ne-am fi întâlnit după ceva vreme la o bere și mi-ar spune, uite măi Gelu, ce mi s-a întâmplat cu ani în urmă…

Doar așa aș scăpa, în cazul ăsta particular, de ipocrizie, de acel gen de fățărnicie al criticului care de fiecare dată trebuie să arate că știe tot, că nu-i scapă nimic, că e stăpân pe situație și că mecanismelor criticii, pe care le stăpânește perfect, n-are cum să le scape descifrarea nivelului ideatic complex al mesajului narativ. Vedeți cum ar suna?

Există cărți, ca „Vizuina de Aur” sau ca, bunăoară, „Creionul de tâmplărie” a lui Mircea Cărtărescu, despre care nu poți scrie decât raportându-te la tine și făcând punți autoreferențiale între istorii de viață trăite și istorii de viață povestite cu farmec & talent, așa cum face Cătălin Partenie.

Scriind despre asemenea cărți scrii de fapt despre tine însuți. Și tu ai trăit, nu numai în aceeași epocă, ci și în tot ce e scris în aceste cărți. Este vorba despre copilăria ta, despre adolescența ta, despre vremea când erai un licean cu capul în nori și te îndrăgosteai în secret de o fată la care știai că n-o să ajungi niciodată, fiindcă era iubita prietenului tău cel mai bun. Este vorba despre tine visându-te rockstar pe o scenă în fața a o sută de mii de oameni în delir, chiar dacă nu te dădea talentul afară din casă atunci când luai în mână o chitară, iar cele mai bune solouri voce le făceai în baie, spre amuzamentul părinților tăi.

Dar asta a fost viața ta, ai trăit cu muzica aia fabuloasă pe care o imitai, ai ascultat în condiții de neimaginat piesele alea ale unor formații care se aflau în vârful popularității lor, ai făcut sacrificii incredibile ca să le cumperi discurile, prin mijloace dubioase adesea, ori ai riscat siguranța familiei făcând eforturi inimaginabile să prinzi Europa Liberă la un radio pe lămpi doar ca să asculți Top Ten.

Cum se justifică o asemenea alegere? Simplu: ai trăit efectiv vremurile descrise de Cătălin Partenie în „Vizuina de Aur” și ai fost liber de parcă erai în centrul universului, deși te aflai într-o țară-închisoare din care nu puteai să evadezi decât dacă aveai puterea de a-ți imagina. Ai fost cel mai liber om de pe planetă și din univers pentru că ai putut să asculți trupe precum Deep Purple, Procol Harum, Led Zeppelin, Dire Straits, Black Sabbath, Pink Floyd, Yes, Kiss, ori extratereștri precum Rick Wakeman.

Adevărul este că nu poți scrie adevărat despre o asemenea perioadă decât dacă ai trăit-o. Iar Cătălin Partenie scrie adevărat în „Vizuina de Aur”, cu o simplitate dezarmantă și cu o sinceritate care nu e la îndemâna oricui. Nu vă așteptați la cel gen de „confesiune totală”, la relatări minuțioase despre propria viață și a celorlalți, la subiecte atinse tangențial, cu jocuri subtile de limbaj și aluzii fine, (auto)ironice, la felul cum „se trăia atunci”. Dacă e să fiu sincer, cred că totul mi s-a părut conceput în cheia aia ingenuă (de aici și extraordinara autenticitate a romanului) cu care îți povestești prietenilor prostiile pe care le-ai făcut în armată sau ce „lovituri” ai dat în vremea liceului. Dacă n-ați fost implicați niciodată într-o astfel de discuție, habar n-aveți ce-ați pierdut.

În rest, ce să vă mai spun „despre mine”? Când eram în liceu nu aveam casetofon (ci doar un radio pe lămpi, nici măcar cu pick-up deasupra, ca al lui Fane din „Viziuna de Aur”) și eram nevoit să merg pe la prieteni mai înstăriți ca să ascult „muzica ce-mi place”. Și chiar dacă pe Frank Zappa l-am ratat, din cine știe ce motive, trebuie să vă mărturisesc că întâlnirea cu Pink Floyd din 1980, cam la un an după ce au lansat „The Wall”, a fost o revelație.

„Another Brick in the Wall”, ascultată de un puști din „Vizuina de Aur” a comunismului din Europa de Est, la începutul teribililor ani ’80, poate fi cu adevărat un punct de cotitură în viață. Imaginați-vă doi tipi mergând pe un drum de țară, ținând o geantă grea, plină cu boarfe, unul de o toartă, unul de cealaltă, cu un casetofon Sanyo deasupra, din ale cărui boxe ieșeau niște versuri de neimaginat pentru vremurile alea: „We don’t need no education/ We don’t need no thought control/ No dark sarcasm in the classroom/ Teachers leave them kids alone”. Cum să nu te simți liber în condițiile astea?

Așa cum spuneam, „Vizuina de Aur” e un roman de o simplitate dezarmantă, dar care transmite un mix seducător de emoții. Și chiar dacă unii dintre voi n-ați trăit în vremurile alea, merită să o citiți fiindcă este vorba și despre voi acolo. Cătălin Partenie ne spune, în fond, o poveste despre prietenie, despre eroism, despre iubire, despre atașament, despre fidelitate și despre viața așa cum e ea. Cu împlinirile, cu neîmplinirile și cu inerentele ei tragedii. „Vizuina de Aur” este povestea vieții mele. Și, poate, și a ta, și a ta, și a ta, și a ta…

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.