După ce am parcurs, cu un fel de insațiabilă curiozitate, romanul de debut în proză „Măcel în Georgia” (Polirom, 2008) și un altul, publicat cinci ani mai târziu la Casa de Pariuri Literare, „Un american la Chișinău”, am stat un pic ca să-mi trag sufletul înainte de a intra în „Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici” (Humanitas, 2019, colecția „821.135.1 Scriitori Români Contemporani”, care este coordonată de Andreea Răsuceanu). Mi-am spus că pentru Dumitru trebuie să fie un big-up faptul că a publicat la Humanitas, chiar dacă volumele lui făcuseră deja impresie la cele mai bune edituri din România.

Dar nu de asta am făcut pauză, ci pentru că m-am întrebat: și dacă Dumitru continuă cu aceeași rețetă? Așa că drăcușorul din capul meu a tot început să cârcotească, deși, în cel mai pur spirit „Dumitru Crudu”, i-am tot tras palme peste bot ca să tacă naibii din gură. Până să lămuresc însă chestiunea asta, trebuie să fac un mic ocol, mai ales că exemplul pe care vreau să-l dau vizează particularitățile de limbaj (limbajul, vechea mea obsesie!) care colorează mirobolant tot ce înseamnă semantică în opera lui Dumitru Crudu.

La recent încheiatul Salon Internațional de Carte Bookfest am realizat un interviu cu directorul general al Editurii Cartier din Chișinău, Gheorghe Erizanu. Vorbeam la un moment dat despre prestigiosul premiu al Uniunii Europene pe care tocmai îl primise Tatiana Țîbuleac pentru romanul „Grădina de sticlă”, iar Gheorghe a făcut o afirmație care i-a mirat probabil doar pe cei puțini, sper, care mai cred că literatura din Basarabia e una, iar literatura din România alta: „Este un succes al literaturii române și mă bucur că literatura română nu se mai împarte în literatura română făcută în Republica Moldova și literatura română făcută în România.”

De ce am ținut să reamintesc de acest lucru? Motivul este unul foarte simplu: chiar dacă există acele particularități de limbaj, care în fond dau o notă de originalitate și de pitoresc scriiturii lui, nu mă pot gândi la Dumitru Crudu decât ca la un scriitor român. Vă mărturisesc că am citit, spre exemplu, „Măcel în Georgia”, fără să mă folosesc de dicționarul de la sfârșitul cărții, fiindcă măcar la nivel intuitiv și tot am înțeles acele expresii altfel ilizibile pentru cineva care nu simte limbajul particular al scriitorilor din Basarabia ca pe unul și al său.

Sigur, nu mă pot lăuda că am asimilat totul – așa cum expresiile din „limba americană” diferă substanțial de cele din limba vorbită în Marea Britanie și în general în Commonwealth, deși e vorba tot de engleză, până la urmă – însă, așa cum spuneam, coloratura semantică, în combinație cu situațiile în care erau surprinse personajele în timp ce scoteau pe gură acele expresii, m-au făcut să înțeleg, pur și simplu, ca la școală, „ce a vrut să spună autorul”.

Revenind la romanul „Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici”, trebuie să spun că după ce mi-am tras sufletul și am început să-l citesc și să pătrund în miezul lui, am avut bucuria să constat că Dumitru, chiar dacă în general se folosește de aceeași tehnică narativă ca în romanele precedente, face cumva în așa fel încât lucrurile să iasă cu totul diferit. Și, ca să mă explic, nu voi porni de la începutul romanului, ci de la sfârșitul lui – fără să dau spoilere, fiindcă nu e cazul și mai ales deoarece, atenție, acest roman poate fi citit și pe bucățele disparate, capitolele mai ales de după jumătatea cărții putând fi privite și ca niște excelente proze scurte – adică începând cu ziua nașterii lui Mihai Mihailovici.

Mihai Mihailovici Lebădă vine pe lume în condiții dramatice, pe 28 iunie 1940. Pentru unii, ziua asta nu mai înseamnă nimic. Ca o paranteză, interesant este că – deși nu prea are legătură cu romanul – într-o zi de 28 iunie a lui 1914, naționalistul sârb Gavrilo Princip îl asasinează la Sarajevo pe arhiducele Francisc Ferdinand al Austriei, acest fapt ducând într-un final la declanșarea Războiului cel Mare, cunoscut ulterior ca Primul Război Mondial.

Că 28 iunie este, în istorie, o zi fatidică, o demonstrează faptul că la aceeași dată, în 1940, trupele sovietice „eliberatoare” – și cunoaștem pe pielea noastră foarte bine ce fel de „eliberare” înseamnă asta – pătrund în Chișinău. Ce se întâmplase? După capitularea Franței în fața Germaniei, pe 22 iunie 1940, România își pierde un aliat important și devine un stat expus pretențiilor teritoriale ale URSS, mai ales în contextul dat de tratatul Ribbentrop-Molotov, încheiat cu aproximativ un an înainte, pe 23 august 1939.

Patru zile mai târziu, pe 26 iunie, Molotov îi prezintă ministrului de externe român, Gheorghe Davidescu, ultimatumul prin care Regatului României i se cerea „retrocedarea” Basarabiei până pe 28 iunie. De la această dată începe evacuarea administrației și a armatei pe malul drept al Prutului. Au loc jafuri, deposedări de proprietăți și dislocări dramatice de comunități românești.

Nu voi insista pe această linie, fiindcă măcar în parte cunoaștem datele istorice. Voi continua să prezint, succint, modul în care Mihai Mihailovici a fost „aruncat în lume”. În acea zi de 28 iunie, data nașterii lui, „Chișinăul se golea în urma lor ca un pahar de apă scăpat din mâini”. Fuga dezordonată a românilor din fața invaziei rusești naște momente dramatice și – chiar dacă e poate o impietate să spun asta – hilare. De altfel, măiestria cu care Dumitru Crudu îmbină cele două ipostaze în acest roman este de remarcat în primul rând. Dramatismul & rizibilul creează, în combinație, scene demne de un prozator rasat și de un rutinat dramaturg.

Tatăl lui Mihai Mihailovici, Mihai Feodorovici, era într-o situație aproape imposibilă. Soției lui, Liza, i se rupsese apa și, în consecință, trebuia dusă de urgență la moașă ca să nască. Drumul până la baba Maria din Valea Morilor, printr-un Chișinău plin de trupe sovietice, este unul, așa cum spuneam, dramatic & hilar. Liza îl naște pe Mihai Mihailovici, iar proaspătul tată, Mihai Feodorovici, este trimis de soția sa lăuză acasă, ca să-i prepare „o cratiță cu colțunași cu brânză” de care acesteia i se făcuse brusc poftă.

Bietul tată își asumă toate riscurile, însă imaginea pe care o vede în momentul în care se apropie de casă este una, de data asta, doar dramatică: soldații ruși ard drapelele naționale ale României și tablourile care-l înfățișează pe rege (deși Dumitru ne spune că e vorba de regele Mihai, cred totuși că a vrut să se refere la Carol al II-lea, care avea să abdice două luni și ceva mai târziu). Se furișează prin spate, face acei colțunași, însă este surprins de un căpitan rus și de doi soldați, care-l deposedează atât de colțunași, cât și de casa în întregul ei.

Așa începe această veritabilă saga a familiei Lebădă, pentru care sunt sigur că l-ar fi invidiat pe Dumitru Crudu însuși nobelizatul John Galsworthy, al cărui limbaj scorțos și plictisitor pălește în fața carnavalescului textualism al scriitorului nostru. Sigur că, mutatis mutandis, am putea plasa registrul textual și spre cel puțin la fel de celebrul James Joyce, dacă e să ne referim strict la această zi de 28 iunie. Nu sunt însă de acord cu asta, fiindcă este doar o asemănare tangențială. Dacă la Joyce data de 16 iunie este, ca să spun așa, unică, la Dumitru Crudu data de 28 iunie se multiplică pe parcursul a aproape opt decenii, adică exact durata vieții lui Mihai Mihailovici. Din acest punct, orice asemănare cu tehnica narativă a lui Joyce este irelevantă.

Fără să ies din acest registru, trebuie să remarc faptul că Dumitru are abilitatea extraordinară de a plasa în fiecare dintre acești ani, în ziua de 28 iunie, întâmplări care creează atât un tablou istoric relevant, cât și, în aceeași combinație dramatică & hilară, un tablou de familie absolut credibil. Este, în opinia mea, principala reușită a cărții. Dacă aceste plasamente textuale ar fi avut fisuri, eșafodajul prozastic ar fi avut de suferit. Or, Dumitru Crudu și-a dovedit aici, așa cum spuneam, atât abilitățile de romancier, cât și pe acelea de dramaturg.

Timp de 78 de ani, în ziua de 28 iunie se întâmplă câte ceva. Arta lui Dumitru Crudu constă în aceea că reușește să ia toate aceste întâmplări, să le pună în ordine, chiar într-o succesiune cronologică, și să creeze o poveste, să dea naștere unei desfășurări epice cu logică, dramatism și conținut. Mai mult decât atât,  personajele care transgresează acest spațiu textual – și nu sunt deloc puține – sunt vii, au personalitate proprie, sunt recognoscibile și dețin monopolul asupra propriului fir narativ, ca în cele mai bune romane ale lui Dostoievski.

În această lume shakespeariană, care e o scenă unde „toți oamenii-s actori”, se consumă drame imprevizibile – însă nu implauzibile – se formează (sau se deformează) caractere, se nasc întâmplări bizare, care uneori frizează absurdul, ca la Bulgakov. Nu în ultimul rând, prin fisura largă dintr-o imaginară conductă a realului, se scurg șuvoaie textuale care duc cu ele destine, caractere, vieți banale, drame istorice, istorii mărunte, neîmpliniri, trădări, compromisuri și convulsii sociale – de la invadarea Basarabiei până la evenimentele de la Chișinău din 7 aprilie 2009 – ca într-un neverosimil teatru jucat pe scena lumii.

E o metadramă care se consumă sub ochii din ce în ce mai mirați ai lui Mihai Mihailovici și care își epuizează energiile pe fondul unor transformări sociale pline de turbulențe în care sunt atrași, într-o succesiune aiuritoare, toți eroii sau antieroii din romanul lui Dumitru Crudu. Pe lângă abilitatea extraordinară de a crea tipologii, Dumitru Crudu are știința de a da dinamism acțiunii. Dacă ai reduce la minimun fondul sonor al romanului, cinetica textuală ți-ar putea da senzația că te afli într-un film mut în care, pentru a compensa lipsa sunetului, gestica personajelor capătă accente patetice. Pe lângă asta, toți protagoniștii, cuprinși parcă de o isterie a deambulării, se află într-o continuă mișcare, ca în comediile lui Mack Sennet.

Comedia este însă în cele din urmă una amară: pornește de la melodramă, trece prin tragicomedie și sfârșește în dramă pură și simplă. Interesant este că Dumitru Crudu „scapă turma”, cum s-ar zice, prin autoironie. Înfățisându-se pe el însuși ca personaj, autor al volumului „Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici”, operă romanescă criticată de controversatul Valeriu Borisovici Hropotinskii, prin intermediul căruia afirmă că „nu e romanul pe care-l așteaptă toată lumea, acesta fiind un roman plin de locuri comune și de banalități”, Dumitru Crudu sparge barierele convenționalului, fracturând personalitatea intangibilă a autorului și plasând-o în cea mai autentică banalitate.

Efectul invers se vede însă în întregul acestui roman. Locurile comune, faptele banale și în general toată succesiunea întâmplărilor care, luate separat, ar putea părea de o „crasă banalitate” – ca să împrumut o sintagmă a lui Alexandru Dragomir – ei bine, nu sunt așa. Asta fiindcă întregul se consumă fără rest, iar din cenușa rezultată poate fi realizat cel mai frumos diamant al literaturii române din ultima perioadă, cu toate rezonanțele și cu tot eclectismul lui gogoliano-bulgakoviano-dostoievskian, via, desigur Gabriel Garcia Marquez, cu toate că Flutura nu e Macondo, iar realismul prozei lui Dumitru Crudu este magic per se, nu în variantă combinatorie.

Foto credit Dumitru Crudu: https://fcnc.ro/dumitru-crudu/

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.