Editura Nemira ne propune volumul de memorii „Lady Sings the Blues”, de Billie Holiday & William Dufty, recent apărut în colecția Yorick în traducerea Ruxandrei Toma. Este recomandarea www.omiedesemne.ro de astăzi.

Billie Holiday este una dintre cele mai cunoscute cântărețe de blues, jazz și swing. În autobiografia ei, Billie oferă cititorului o lecție dură despre sinceritate, pornind de la copilăria cumplită, petrecută la Baltimore (unde făcea comisioane pentru un bordel ca să-i poată asculta pe Louis Armstrong sau Bessie Smith), și ajungând până pe scenele din Harlem și în sălile arhipline unde a susținut spectacole alături de Count Basie Orchestra.

Artista vorbește deschis despre rasismul care a urmărit-o la tot pasul și despre dependența de droguri, care i-a răpit ani buni din viață.

În episoadele pe care le rememorează, apar cele mai mari staruri ale vremii (Lana Turner, Clark Gable, Coleman Hawkins), dar nu sunt omise nici încercările grele prin care a trecut, cum ar fi închisoarea sau prostituția.

Totul într-un stil autentic, frust, care convinge mai ales prin puterea adevărului și a simplității.

Povestea unei legende.

Fragment din volumul „Lady Sings the Blues” de Billie Holiday si William Dufty:

„Și într-o zi când, tot așa, nu mai plătiserăm chiria, mama a primit o înștiințare cum că o să fim scoase în stradă. Asta se întâmpla în toiul iernii, iar ea încă nu era în stare să se țină pe picioare.

Habar n-aveam cum se proceda în Nord. Dar, în Sud, oricât de mult ai fi datorat, nu te dădeau niciodată afară din casă. Cu o zi înainte de evacuare, i-am zis mamei că mai degrabă fur sau omor pe cineva, și tot nu-i las să ne facă asta. În acea seară era un ger cumplit, iar eu am ieșit fără palton pe mine.

M-am dus pe Seventh Avenue, de la 139th Street și până la 133rd Street. Am căutat de lucru în toate locantele. Pe atunci, 133rd Street era un loc plin de viață și foarte modern, așa cum a încercat mai târziu să fie 52nd Street. Era plin de localuri deschise toată noaptea, cu cârciumi care închideau târziu, zeci de restaurante și cafenele.

Când, în cele din urmă, am reușit să ajung la Pod’s and Jerry’s, eram disperată. Am intrat și am întrebat daca patronul era acolo. Cred că Jerry a fost bărbatul cu care am vorbit. I-am zis că sunt dansatoare și că vreau să lucrez în localul lui. Nu știam decât doi pași, atât. Pasul simplu de step și pasul încrucișat. Habar n-aveam că trebuie să dai o probă ca să ajungi să dansezi acolo, dar eu asta îmi doream.

Asa că Jerry m-a trimis lângă pianist și mi-a cerut să-i arăt. Am început, dar totul era atât de penibil. Am tot repetat cei doi pași pe care-i știam, până s-a răstit la mine și mi-a spus că nu e decât o pierdere de vreme. Voiau să mă dea afară, dar eu am continuat să insist, cerându-le să-mi dea ceva de lucru. În cele din urmă, i s-a facut milă de mine pianistului. Și-a stins țigara, m-a măsurat din cap până-n picioare și a zis:

– Știi să cânți, fetițo?
– Sigur că știu, dar la ce mă ajută asta?

Cântam de când mă știam, dar îmi plăcea mult prea mult ca să-mi imaginez că aș putea face bani din asta. Plus că era perioada de glorie pentru Cotton Club, cu toate damicelele acelea splendide, care nu știau să faca nimic altceva decât să arate bine, să dea nițel din fund și să se umple de bani.

M-am gândit că doar așa puteam să câștig ceva și trebuia neapărat să fac rost de patruzeci și cinci de dolari până dimineața, ca să n-o arunce proprietarul pe mama în stradă. În vremurile acelea, cântăreții nu erau la mare căutare, decât dacă te chema Paul Robeson, Julian Bledsoe sau altul care să aibă talent din plin.

Așa că l-am rugat pe pianist să cânte „Trav’lin’ All Alone”. Se potrivea cel mai bine cu ce simțeam eu atunci. Probabil că m-au auzit clienții, fiindcă imediat s-a făcut liniște în tot localul. Un ac dacă ar fi scăpat cineva pe jos, s-ar fi auzit ca explozia unei bombe. Când am terminat de cântat, toți plângeau peste halbele de bere, iar eu am strâns de pe podea treizeci și opt de dolari. La sfârsit, când am plecat de acolo, dupa ce am împărțit câștigul cu pianistul, tot mai aveam cincizeci și șapte de dolari.

M-am dus și am cumpărat un pui întreg și niște iahnie de fasole – mama era topită după iahnia de fasole – și am dat fuga acasă. Nici nu i-a venit să creadă când i-am arătat banii de chirie și i-am zis că m-au angajat să cânt și că o să primesc optsprezece dolari pe săptămână.”

Cartea are 296 de pagini, costă 39,99 lei și poate fi comandată aici: https://bit.ly/35M1llE

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.