Născută la 4 octombrie 2005 în Chișinău, Valeria Coțofană este elevă în clasa a 12-a la Liceul Teoretic „Spiru Haret”. Este pasionată de literatură, scrie poezie și e mereu entuziasmată să învețe și să cunoască lucruri noi.
Trimiteți-ne recomandările voastre pe adresa [email protected] (vă rog să atașați textele în format word + o fotografie + un scurt CV literar).
(1)***
N-am cunoscut-o niciodată
Și nu mi s-a vorbit despre ea decât puțin,
Dar când am înțeles că-mi plac crinii
Mi-am dat seama că de fapt o cunosc.
Astăzi e ziua ei.
Gura mi-e uscată și mintea mi-e goală
Eu privesc in gol cu paharul de gutuiac facut de ea în mână,
Și ascult tăcută Тёмная ночь,
Așa cum știu că asculta și ea
Acum 47 ani.
(2)***
Am construit împreună un palat de faneră
În el am ascuns toate cărțile,
Am încuiat tot ce-i mai sfânt.
Vedeam viitorul prin ochii lui transparenți.
Șinele de tren mă doboară
Și cad în gol cu mâinile-n cămașa
Îngălbenită de nu mai știu ce
Amintiri.
Am încercat (crede-mă
Chiar am incercat) să mă închin
Tuturor zeilor (tăi),
Dar la rugăciuni mi-a răspuns doar
Busola
Și mi-a spus sincer (n-a ascuns
Nimic de mine)
Hai mă, fată, stai cu mine la masă
Și mi-a trântit un polonic de rațe de
Cauciuc, galbene si moi.
(Stai fără grijă, s-au dus ușor pe gât)
Doar ca peste 17 ani să-l găsim
Țăndări,
Într-o baltă de smoală.
El mesteca niște cărbuni și s-a înecat.
Să știi, i-am spus, unde-i carbon nu-i loc
De frică.
El m-a întrerupt, clătindu-și gura cu disperare.
Iar unde nu-i frică nu-i loc
De iubire.
(3)***
Trec pragul.
V-am adus tuturor cadouri.
Casa noastră e atât de frumoasă.
Mă uit la foișorul din grădină
Și mă gândesc
Totul aproape a meritat.
Tu ești proaspăt bărbierit.
Se pare că 20 ani nu te-au schimbat deloc.
E ciudat cum absența ta poate în același timp
Fi și prezența ta.
Despachetăm și vă văd în sfârșit fericiți.
Am o sete nebună,
Dar în congelator nu mai stau cuburi de gheață,
Cafeaua nu mai e la locul ei,
Dar nici voi nu mai sunteți.
Trec iar pragul.
Casa voastră e atât de frumoasă.
(4)***
Sunt tristă,
Probabil că da,
Tremur
Și îmi vine rău.
Presupun că asta e tristețea.
Și din tot haosul ăsta
Disting doar un gând
Că m-aș mulțumi să fiu adverb predicatului tău
Dacă nu-mi permiți să fiu subiect.
De fapt nu știu dacă am fost tristă vreodată
Probabil că doar mi-am imaginat
A fost totul în capul meu
Mică și proastă
Totul e doar un fleac.
Și să fiu sinceră mi-au plăcut întotdeauna mai mult complementele.
Dar ce-i tristețea?
Și de ce nu trebuie să mi-o asum?
De ce n-aș putea pluti prin ea ca prin râul Styx,
Să mă învârt pe sub luntrea lui Charon?
Pentru că n-am avut la mine un bănuț.
Și toată viața voi fi mică și proastă.
(5)***
Peste un an și trei luni
Vocea mamei se va transforma
Într-un ringtone.
Tot ce-mi voi mai aduce aminte e sunetul telefonului
Clopoțeii Samsung-ului dimineața
Ciripit de Sony la amiază,
Iar dacă voi fi cuminte
Va ajunge să fie
Blestematul “Marimba” al iPhone-ului.
Dar chiar și sunetele astea plăcute,
Nu vor fi niciodată
Nu pot fi
Bătăile unei inimi,
Sper că o voi simți iarna în razele de lună
Sau măcar îmi voi aduce aminte de ea
Când voi auzi “Moonlight”.
1 Comment
Poezia Valeriei Coțofană este surprinzător de matură, de gravă și de adâncă și, în același timp, inocentă, ludică și diafană. În poezia ei coexistă o viziune lucidă asupra unei lumi compusă din atâtea tehnologii, încât nu mai avem loc de amintiri, dar și o candoare seducătoare, cu atât mai fermecătoare cu cât este tot mai rară azi, când Cosânzenele nu mai visează Feți-Frumoși pe cai albi, ci de-a dreptul regi ai șoselelor, călare pe mii de cai putere și pe averi fabuloase.
Valeria Coțofană este o speranță (deja convertită în realitate) nu doar a liricii tinere, ci a poeziei în general, generând speranțe că „și la noi” mai nasc oameni (adică poeți), la noi, adică pe acest Pământ tot mai ticăit, tot mai avid după bani, după putere și după distrugere.
Poezia Valeriei Coțofană este ca o floare răsărită brusc în plin deșert. Nu știm dacă va cuceri deșertăciunea acestei lumi, dar sigur deșertul nu o va învinge pe ea.