Iată ce ne-a scris Emilian Pal despre Victor Pelivanov: „Victor Pelivanov este născut pe 14 noiembrie 1981 la Sulina. Bucureștean prin adopție și vremelnic lucrător prin depozitele magazinelor din capitală, în prezent lucrează în depozitele Olandei, unde se află de mai mulți ani. A cochetat cu poezia și cu viața literară a Bucureștiului în trecut, iar acum când scrie in Olanda e singurul lucru care îl umanizează și îl individualizează în masa amorfă de emigranți care, în fiecare dimineață, se încolonează și ia drumul marilor depozite din Țările de Jos.”

world beyond

în zadar te uiţi peste umăr
ziua-n mulţime sau pe strāzile goale
dimineaţa când mergi înspre casā
there is no world behind the world.

trebuie doar sā priveşti
fārā teamā în tine.

acolo pe ultima stâncā a molului
unde pescăruşii zboarā în cercuri
nu mai e de exersat
niciun gest niciun chip.

niciun cm de piele rāmas neatins.
niciun gând rāmas neîngenuncheat.
şi noi tot mai gāsim
ceva de fācut de vorbit.
frumoasele noastre ziduri imaginare
din faţa prāpāstiilor.

prietenul meu yury
apucându-se de pār şi încercând
sā se tragā din sine afară.

acolo în atingerile lor cele mai tandre
în mijlocul camerei creştea înserarea
și el a privit-o ți-am spus?

s-a uitat fārā teamā în jur apoi
şi-a fācut loc
printre pahare şi sticle cu mâna.
a pus capul pe masā şi a rămas așa
pânā când mary i-a zis
trebuie sā spāl pe jos
se schimbā tura. de atunci
nu l-a mai vāzut nimeni vreodată.

mirosul aerului după ploaie

pe măsuță lângă cafea și croissante
poze moarte.
azi nu s-a uitat la ele deloc.

a luat pastilele așa cum o face mereu
în ordinea scrisă-n rețetă apoi
a fumat două țigări.
pe a treia doar a aprins-o
și a privit-o cum arde.

(a trecut un an de atunci și el
încă n-a renunțat la țigări și la vodcă)

din când în când își verifică
tremurul mâinii.
își masează ușor fruntea și tâmplele
apoi se ridică
și umblă câțiva pași prin cameră.

dacă i-ar trece durerea asta de cap
care-l ține de zile.
dacă n-ar mai simți stropul ăsta
greu de tristețe
cu care se trezește de-o viață.

prăbușit în fotoliu o privește-ndelung
pe maly cum doarme.
azi a scris în jurnal
fluieră moartea în fotografii
ca vântul prin stepă.

unde năpârlesc crotalii

legată de scaun în mijlocul barului
polly demontează toată mobila-n gând.
nimeni demult aici
nu mai întreabă nimic și de nimeni.

cine a vorbit prima dată.
cui i-a lucit prima oară cuțitul în vise.

prin lumina murdară se vede doar mary
ștergând cu mișcări precise paharele.

un cerc cald al uitării
din care
nu există scăpare.

ca atunci când se simte în aer
că urmează nopți lungi și toride
cu hainele îmbibate de fum
în care te cauți în poze.

dimineți fără păsări
în centru pe caldarâm
în fața bisericii.

vedere din Tijuana

mamă o mână nevăzută
a tras cu putere fața de masă
și cineva a strigat
acoperind zgomotul sticlelor
și al paharelor sparte.

după aceea a fost o liniște fragedă
iar eu nu am mai avut unde să mă întorc
eram mult prea departe.

eu și toți cei care spală
podelele barurilor
în fiecare dimineață.
eu și toți cei care
își istovesc trupurile ziua
ca să poată dormi noaptea.
eu și toți fugarii din mexic
care nu se simt
nicăieri niciunde acasă.

dimineața aceea când
te dai jos din pat
îți tragi pe tine ușor
blugii tricoul
o privești câteva clipe
în timp ce te-ncalți
apoi ieși pe ușă știind
că n-ai s-o mai vezi
niciodată.

în pădurile ninse din munți

încet încet se face liniște
în capul meu
ca într-un iglu.

în fiecare noapte când tu dormi
eu te îngrop la marginea orașului
apoi aștept obosit răsăritul.

acolo zilele sunt lungi
ca atunci când îți faci
ordine-n sertare.

ca atunci când
după ce ai urcat zidul
împingi cu piciorul scara.

respirarea ușoară de lorazepam ce sapă tunelurile zilnice

mai învârt în cafea și fumez
mai învârt inelul pe deget.

am privit mult timp zmeul
prins în crengi.
am așteptat cum așteaptă
naufragiații sunetul de elicopter
să spargă cerul de sticlă.

timpul e-un punct
și-nghesuiți în el
totul este durere.

dar azi nu simt nimic.
sunt un fluture mort
într-o omidă fierbinte.

sunt o moarte lentă de plantă
ultima licărire verde
a soarelui
când dispare în mare.

blues olandez

credeam că david bowie
e nemuritor credeam
că nu am să mai fiu departe
niciodată.

nu este viitor în gânduri.
caligrafiază răsăriturile
zilele astea. ascultă
radiohead afară în ploaie.
ca o urechelniță
ce se îneacă
într-un borcan cu ulei.

15 ani într-o piatră de crack
fuck. se mișcă norii peste munți
în dimineața asta
de parcă un copil ar face
ușor valuri cu mâna.

un cățeluș rătăcit
într-un cimitir de mașini.

ăla pe care îl vezi
pentru o clipă
când treci cu mașina
pe autostradă
spre veghel.

*

unde plușurile își salvează
întotdeauna copiii.
unde poți fi ce erai
cu patru ani înainte
de a te naște.
unde lumina topește
acoperișurile și oglinzile.
unde nu există entropie
sau bani. colțuri.
unde moartea este
o supradoză de serotonină.
unde tu visezi totul totul.

totul și mai ales zâmbetele.
toată iubirea asta care
pune bere-n ferigi care hrănește
hulubii cu cipsuri.
sau cât de tare
te poți strânge în tine.

dacă te-apropii prea mult
nu mai distingi nimic
iar dacă te îndepărtezi
nu se mai simte.

sau cum uitarea fluieră
în capul meu
ca un vals pe marte.

***

cum nu simt fotonii trecerea timpului.
cum înghite noaptea
zgomotul unui geam spart
la marginea orașului.
cum nu se ciocnesc niciodată
păsările-n zbor.
cum nu înseamnă nimic
un miliard pentru o plantă
ca o pictură de jim ba nu
cum sufli aer
în gura unui mort.

ca liliecii în peșteri
ca valurile supte-n nisipuri
ca fantomele eșuate în poduri.

ai fost tot timpul acolo
dinainte ca pescărușul să știe că vrea
să strige deasupra lacului.

tu mă știi din penumbre.
eu te aștept cuminte
ca un hulub
pe o casă din 1927.

***

sub cerul înnorat al olandei
așteptând serile calde de vară
am văzut oameni minunați
ruinându-se într-o clipă.

îi auzi dimineața târâindu-și
trolerele înspre gară
după ce-au terminat
ultima sticlă de vin
sleiți de lungile lor insomnii
reduși la grimasa ultimei
linii de amfetamină trasă.

m-am văzut pe mine plecând
de atâtea și atâtea ori.
cu privirea tocită în var
cu soarele anemic din vise
dar fără să plec vreodată.

sub cerul înnorat al olandei
când xanaxul domolește
foșnetul mulțimii
am stat și m-am gândit zile.
și nu cred că pot să ies de aici

acum e tot una.
eu nu am existat niciodată.

am băut lună efervescentă.
am căzut în gol cu fluturii.

eu nu am știut
că pot să fiu atât de mult
fiind atât de puțin.

dumnezeu era o melodie cool
din anii 80
era un hacker adolescent.

noi ne cățăram trăgându-ne
unul pe altul gândind
a fi nu este mai mult
decât a nu fi.

**

e o minciună
că fluturii nu au memorie
că peștii nu au conștiință
că suferința nu trece prin pereți.

acum sunt sigur deși
tot timpu-a fost cu mine
stropul ăsta de tristețe.

va supraviețui numai rutina
zilnic-a uitării.
va supraviețui doar nebunia
mă simt atât de obosit.

ca un păianjen de țânțari
după o noapte siberiană
ca un pasager scos
din avionul în flăcări.

tot ce îmi amintesc
este că s-a-ntâmplat
atât de demult.

că iubesc totul
și urăsc totul.

as it was
sunt un fluture fosforescent
într-un vagon de dormit
la marginea orașului.

nu vreau să mai văd oameni.
nu vreau să mă mai uit
pe geamul mașinii.
nu vreau să
mai privesc înserarea
de sub copacii din fakkellaan.

moartea este cel
mai frumos cântec de leagăn
tu ești canarul
din mina mea de cărbuni.

**

începe oricând și se sfârșește oriunde.
deșertul cuțitul trusa lui juao
ziua aceea când știi că altfel
nu ai cum s-atingi
cu vârful degetelor strălucirea.

strigă cât poți peste tărâmurile
astea atinse de uitare.

până se crapă gândurile și
rămâne doar liniștea apusului
ce mângâie pe solzi crotalii.

până când nimeni nu mai are
unde să se mai întoarcă.

***

lev tati vine spre tine acum
pe o briză de aerotermă.
cu ochii băltind în neoane
cu inima surpată de tripuri.

tati vine la tine încet
cum plutesc înecații
albi pe sub ape.
vine-obosit prin întunericul
des de sub pleoape.

lev tati vine la tine
pe toate drumurile deodată.

tati vine la tine
cum urcă ușor
focul pe ziduri.
cum plutesc frunzele toamna
înmuiate-n apus.
cum umblă somnambulii
în camerele lor jupuite.

lev tati vine la tine și pleacă.
vine și pleacă și pleacă
și pleacă.

copiii din flori atomice, adiere prin falduri la cernobâl

ca în mijlocul unui accident aviatic
şi nu vrei să fii tras de acolo
apoi ca după prăbuşire

aşa cum se vede lumina în drum spre plutonul de execuţie
şi numai am voce nici gânduri nici sex

aşa cum se simte adierea pe eşafod vaporoasă
şi-n capul meu o cutiuţă muzicală
o muzică de amorţit molii
un cântec de leagăn pentru amnezici

ca într-un vis de cirotic îmbibat de morfină
prea mult timp lipit de pereţi
prea mult timp înăuntru
sunt un câine
pe care au uitat să îl înece la naştere

uită-te în ochii mei uită-te bine
este o zi bună pentru a-ţi vopsi unghiile cu negru
pentru a recita în oglindă
how to dissapear completely

este o zi atât de bună pentru a muri
este o zi atât de bună pentru a muri
este o zi atât de bună pentru a muri

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.