„Vlad Iordache-Grigore face parte din grupul Liternauții. Este elev în clasa a XI-a la Școala Germană Hermann Oberth din Voluntari, participă la faze naționale de olimpiade, este implicat civic și excelează în cunoașterea limbilor străine. Scrie din copilărie, a publicat proză în trei dintre antologiile apărute în urma concursurilor naționale de scriere creativă propuse de Editura Arthur și a fost inclus de mai multe ori și-n revista Ordinul Povestitorilor. Poezia lui este reflexivă, întoarsă spre sine, dar propune și interogație socială. Aluzia culturală este și ea importantă, într-un poem apare Zooey, personajul lui Salinger, iar în altul se strecoară Camus. Versurile lui Vlad Iordache-Grigore au o osatură gravă, dar asta nu înseamnă că le lipsește ironia sau că nu lasă să se vadă, pe alocuri, un imaginar aproape oniric.” Ioana Nicolaie
Furnici
Furnici! Furnici! Furnici!
Peste tot unde mă uit numai furnici
Furnici în jos, furnici în sus,
Nu se mai poate respira
Sunt prea multe furnici.
De mâine promit să scap de furnici
Am să umplu cu insecticid
Fiecare gaură din geam
Fiecare crăpătură din perete
Fiecare mușuroi
Până nu mai sunt furnici.
Pe moment însă
Mă mai joc puțin cu ele.
Le las să mi se urce
Pe brațe și pe unghii
Le las să mă care cu milioanele
Dintr-o parte în alta
Le iau ușor și le așez
În capul fratelui meu
Până când se sufocă și el
De la atâtea furnici.
Priviri
Sunt mulți,
Sunt foarte, foarte, mulți
Care o duc rău,
Mult mai rău decât mine
La ei nu mă uit
Ce-mi pasă mie?
De ce le-aș da atenție?
Mai sunt și câțiva
Care o duc bine
Mai bine decât mine
Pe ei îi privesc
Cu mare atenție,
Iar când îi văd
Mă întreb
Oare de ce o duc
Eu așa de prost?
Ce-am făcut oare greșit?
Nu cred că voi afla vreodată
Cum nu vor afla nici cei
Care o duc mai rău
Decât mine
Căci nu ne va răspunde nimeni
Căci singurii care ne pot răspunde
Sunt cei ce-o duc mai bine
Iar ei la noi nu se uită.
Mecanic
Iar și iar am încercat
Să-mi adun trupul, mintea și sufletul
Astfel încât să-mi fac din ele
Mai întâi un scut, apoi o suliță,
Iar într-un sfârșit un turn,
În care să mă pot urca
Pentru a nu mai fi nevoit să mă lupt,
Unde să mă pot ascunde când
Toți se autosabotează luptându-se
Pentru binele tuturor împotriva tuturor.
Până acum n-am reușit decât
Să-mi confecționez un scut găurit
Și o suliță tocită.
Lecție
Sunt în pericol
Dacă m-ar întreba cineva
Care este acest pericol
N-aș ști să răspund,
Însă îl simt, constant.
Peste tot numai pericol
Îl văd în ochii trecătorilor,
Îl aud noaptea în pat,
Îl miros îmbibat în hainele mele
Așa nu se poate trăi!
Din cauza pericolului
Nu mai ies din casă
Nu mă mai dau jos din pat
Nu mai dorm
La o adică, mai sunt om?
Gândindu-ne deci
La unica problemă a lui Camus
Răspunsul este evident:
Viața nu merită trăită.
Justificare: Prea mult pericol!
Sms
Între maldăre de haine ponosite
Oale și tigăi murdare
Cutii de medicamente goale
Stă o umbră.
Așa ascunsă de lume
Plânge neîncetat, fără lacrimi,
Nu i-au mai rămas
De când o știm ea plânge.
Nici ea nu mai știe de ce,
Poate a deranjat
Cândva pe cineva cu ceva
Sau poate de fapt nu e așa?…
Nici noi n-avem cum ști de ce
Poate că așa a lăsat-o viața
Care nu i-a fost ușoară
Cert e că nu are nevoie de motiv.
Uitându-se înspre noi,
Gândindu-se că am uitat-o
Se întreabă, știind răspunsul,
Oare ce înfățișări mai poate avea bătrânețea?
Ce-aș vrea să văd
Poate un cal cu cinci picioare,
Cu un sac în spate, urcând un deal?
Sau o șină de tramvai ce plutește
Ridicată la două palme jumate de asfalt?
Nu, acestea sunt lucruri
Pe care le-am văzut deja
Trebuie să fie ceva nou,
Ceva ce până acum mi-a fost ascuns.
Un capsator fără capse!
Gri, împodobit cu imaginea unui avion
Frumos așezat pe pervazul unui geam
Ia hârtia, o perforează
Și-i răsucește un colț,
O prinde fără să irosească vreo capsă
Ce invenție ingenioasă!
Vai… Acum îmi dau seama
Deja am văzut așa ceva!
Ce să mă fac oare?
Deja am văzut tot ce era!
Deci cum pot răspunde
La această întrebare idioată?
Zooey
Stau la mal în apă
Și privesc în larg
La vreo zece metri de mine
O mamă cu patru copii.
Îi învață să înoate
Precum ar arunca o creangă
Unui câine, să o aducă,
Le aruncă ochelari de înot
Ce se scufundă la distanță
Copiii înoată și înoată
Și se scufundă-n distanță
Așa îi dresează
Tot mai departe aruncă ochelarii
Tot mai adânc se scufundă
Atât de poetică mi se pare
Această imagine simplă
Precum toate însă
Trebuie și ea ca să moară
Deodată strigă:
Zooey! Zooey! Zooey!