Amalia Mayer (n. 7.01.2005, Fălticeni) este elevă în clasa a XII-a la Colegiul Național „Petru Rareș” din Suceava. Este membră a Casei de Poezie Light of ink. A obținut premii și mențiuni la importante concursuri literare.
Premiul I la Festivalul – Concurs Național de Creație Literară „Avangarda XXII”, premiul al II-lea la Festivalul – Concurs Național de Literatură „Rezonanțe Udeștene”, premiul al III-lea la Festivalul Național de Poezie „Nicolae Labiș”, premiul al III-lea la Festivalul Național de Poezie „Gellu Naum”, premiul special „Ieromonah Nectarie Chiriță” la Concursul Național de Poezie Religioasă Tânără „Light of Life”, mențiune la Concursul Naţional de Poezie şi Interpretare Critică a Operei Eminesciene „Porni Luceafărul…”, mențiune la Concursul Național Studențesc de Creație Literară „Pavel Dan”.
A publicat în Suplimentul Insert cultural, Revista de Poezie L.ink, precum și în antologii.
Trimiteți-ne recomandările voastre pe adresa [email protected] (vă rog să atașați textele în format word + o fotografie + un scurt CV literar).
Când ești plecat
când ești trecut de mări și orașe care-ți dau claustrofobie
și o întreagă natură umană desfășurată pe una din fețele globului
și poezie la greu
șoptești de departe atât de departe
ca și cum ai accelera zborul cometei
Mintea îmi merge adesea singură
ca o mașinărie defectă fără să-i spun eu să-mi vorbească
îmi povestește frici și pe alocuri amintiri infirme pe un picior
despre plajele largi și salbatice ca niște planete fierbinți
și o dragoste oloagă pe un nisip care tânjește mereu
după sare de mare
Un cerc de violență o referință
la moarte aș vrea să mă lovești cu capul de un perete
până va încetini treptat
toată sarabanda asta a minciunii
de după colț
și liniștea unui sertar supraplin
să-și facă a naibii cuib
Ai face asta pentru mine
ai sparge acest geam în cioburi
ca și cum ai desprinde rutina
care numai moarte nu e
Nopțile ies din ascunzișurile lor
și îmi pun mâinile peste ochi și peste gură
mă ghidează în jos spre foametea orașului
sub roți de mașini fantomatice
care frânează prea târziu
Spovedania mea nu e decât jocul copiilor
din fața blocului vorbele-astea forțează în minte
imagini care s-au vârât cândva unele în altele
terorizate de propriul conținut
ca niște pui mici sub cloșcă
Rochiile sclipind suspiciunea răvășitoare
fața reflectându-se în băuturile gratis
dinții se lovesc în jurul nostru
când mesteci și ne pierdem echilibrul
Văd oameni care râd văd oameni cum resimt mișcările
și se tem că vor fi înghițiți văd oameni
care se plimbă pe trotuarul lung și vorbesc
despre izul sănătos al morții
văd luni de zile
Mi-ai spus demult că vei pleca și am crezut
că vei deschide doar poarta nopții
căci dimineața e sânge după dealuri
Țin pe mine aducerea-aminte
ca un hanorac cu fermoarul descheiat
în curând se va face frig și tu nu vei fi aici
să țeși zilele mici pe smartfonuri lucioase
și pe pachete de țigări ieftine
Gândesc în liniște în vreme de ploaie
privesc lumea străvezie de dincolo de geam
pare doar o glumă proastă
în absența ta
un ciment abia întins în care rămân urme neînțelese
inserții de timp fără chef
Mașini la tot pasul roțile se mișcă mereu
și nu pot fi prinse în pasta șoselei
ceața de după ploaie
e ca o fostă viață pe care nu mi-o pot aminti
pe străzi căldura rămâne întipărită de amintiri
ca o carte poștală pe care nu e scris niciun oraș
nici măcar o țară
o amărâtă de stea
Încheieturile sunt prinse
ca șoarecii în capcane fierbinți făcând schimburi de căldură
cu esențe docile gata să mă calmeze
să mă pună cu laba pe bot
Muști cu fiecare vorbă o secvență din carnea mea
chiar dacă dinții îți sunt moi și anotimpurile târzii
vocea cruntă ca o lovitură de topor
bine aplicată și ca un pat desfundat
Mă termină când coboară apăsat
întrebările lichide prin canalele creierului meu
direct în străzile unde noaptea strălucesc
baruri pline de fum și bacterii cu dor de casă
și intrări pe lateral ca niște răni nevindecate
întrebări fără glas înstrăinate de tine
Mi-e frică de ziua de mâine calci nesimțit
în sufletul meu ca un mesaj în sticlă
care se scufundă brusc
mi-e frică de alge de culoarea verde
a ghearelor de pescăruși cu ciocuri monstruoase
cum ajung valurile înapoi în interiorul lor
când se mișcă totul prea rapid
pe spuma lipicioasă a mării
Nostalgia e un articol de cancan
dorința să fii strâns în brațe până te sufoci
o urăsc subit ca pe o pereche de teniși murdari
Sunt un bărbat învechit
și pus pe rele ca o hienă
fără alt scop fără altă întoarcere
Fluier nostalgia pe stradă când o văd
și ea face apel la cele cinci simțuri
va veni timpul mă voi putea odihni
Ea se întinde lângă mine lungă și aranjată
îmi povestește despre toate
despre cum e viața de acolo de unde vine
cum e moartea acolo și cum
se suprapun cauze pierdute
Nostalgia se foiește ritmat
pe ledul de lumină
