Andra Velișcu: „M-am născut în 1997, în Pitești, într-o familie care m-a iubit enorm. Am absolvit Facultatea de Litere din Cluj-Napoca și am terminat un masterat la Londra. Iubesc marea, oamenii și arta. Momentan predau limba engleză, citesc atât cât apuc (prea puțin) și scriu pentru că nu pot altfel.”
Eu nu am știut să fiu un copil fericit. Nu că nu am putut fi fericită, doar că până și în momentele de fericire, foarte scurte de altfel, mă simțeam incomod. Mă mânca pielea, aveam un fel de opacitate în jur. Fericirea n-avea răbdare cu mine. Nu știam cum ar trebui să mă port ca oamenii să nu creadă că sunt nerecunoscătoare, nu înțelegeam nici eu însămi de ce nu puteam să fiu fericită mai mult de câteva momente – inevitabil ajungeam să simt o tristețe, o inutilitate în orice. Și dacă eram fericită, ce? Ce rezolvam? Oricum urma să fiu tristă dintr-un motiv pe care nu îl aveam încă, dar care nu ar fi întârziat să apară. Și atunci, de ce să fiu exuberantă? Dar voiam, tânjeam să fiu fericită. Tot ceea ce îmi doream era să pot prelungi clipele acelea de fericire, să nu le las să-mi scape printre degete ca apa din căușul palmei. Și cu cât încercam mai mult să fac asta, cu atât apa se scurgea mai rapid, cu atât tristețea revenea mai curând. Și mă scufundam în mine, mă simțeam greoaie, priveam viața ca printr-o sticlă aburită. Totuși, aceasta era starea mea naturală, o stare la care reveneam ca într-o cameră unde aprinzi lumina nu din nevoie – pentru că știi exact unde se află fiecare obiect, chiar și firele de praf îți sunt cunoscute – ci din obișnuința gestului. Starea aceasta de tristețe opacă mă definea – îmi oferea chiar un oarecare confort, știam mereu că mă așteaptă, eram recunoscătoare că o pot regăsi oricând, (ca pe un vechi prieten.) Ba chiar așteptam să redevin eu însămi, fiindcă era singurul mod de a fi pe care îl cunoșteam îndeajuns de bine.
Oricât aș fi fugit de tristețea mea opacă, intuiam că nimeni n-ar fi dat doi bani pe fericirea mea.
Oamenii erau prea ocupați cu căutarea propriei fericiri, sau mai degrabă cu fuga de propriile tristeți și amărăciuni, cu deghizările continue în încercarea de a se minți și de a minți, în general, pe oricine întâlnesc.
*
Totuși, în majoritatea timpului nici măcar nu-și pune problema dacă este fericită sau nu. Fericirea și mulțumirea seamănă oricum izbitor și de asta confundă ea fericirea cu mulțumirea de fiecare zi, adică e mulțumită că poate să-și bea cafeaua într-o cafenea și să o uite Dumnezeu acolo, sau că poate să-și anuleze un curs și să inventeze o durere de cap pentru a mai dormi puțin. Lucrurile astea o mulțumesc, așa că de ce nu o pot face și fericită, ce, nu-i același lucru, se ceartă ea în fața oglinzii când își dă cu cremă, ba cum să nu, își răspunde singură, se îmbărbătează, ce naiba, doar n-ai 5 ani, să crezi în povești de adormit copiii, fericire se cheamă a avea o pătură să te-acoperi și brațe să te țină-n brațe, chiar dacă brațele alea sunt reci, la ani-lumină de tine, ție tot îți convine tăcerea asta insalubră fiindcă ți-e frică de tine și de singurătate, așa că o accepți, o primenești în fiecare zi, o lipești dacă-i ciobită, nu mai fi proastă, șuieri către străina din oglindă, oare chiar așa arăt dimineața, pământie și colțuroasă, cu colțurile ochilor căzute, nu-i nimic, se rezolvă, totul se poate rezolva în zilele noastre, și-așa nimeni nu mai are timp să observe nimicurile astea, toți sunt ocupați să se uite la televizor înnebuniți de frică, cui îi pasă de trivialități, nici nu mă mai obosesc cu rimelul azi, și-așa port ochelari de vedere. Iese din casă fără să mai ia ziarul de dimineață, tot ce știe e că e ziua a douăzeci și doua, 22 DC, douăzeci și doi de conflict, adică, așa se măsoară timpul acum. Ar fi obscen să fie altcumva. Simte, instinctiv, că nu are ce să afle nou din ziare, strânge pleoapele până vede puncte strălucitoare undeva în spatele ochilor înainte să fugă în stația de autobuz. Adică exact ce a făcut și ieri, și alaltăieri, și răsalaltăieri. Zilele sunt trecute printr-o sită ce le modelează identic. Timpul e dilatat și contractat totodată, tot ce a rămas e acest prezent pământiu, jilav, de care se agață toate mâinile cu disperare.
*
Repetarea aceasta fără de final a zilelor, a lunilor și anilor nu o mai afecta în niciun fel. La început, corpul și mintea se împotriviseră, dar cu timpul rezistența ei crescuse și acum nici nu mai realiza că ceva ar fi greșit. Era prea obosită să mai opună rezistență; nu se mințea, dar acceptase tacit lucrurile, fără a se mai chestiona, fără a se mai judeca. Acceptase faptul că nu făcuse nimic cu viața ei, mizerabilă de altfel, după anii studenției. Se mai hrănea cu ei încă, erau singura ei mândrie și sursă de vitalitate. Pe Rafael îl acceptase demult așa cum era el, așa că încetase să se mai plângă până și de el. Trecuseră de la a se plânge unul altuia de viață la a se plânge unul altuia de celălalt, la… o tăcere neîntreruptă. Nimic nu anunțase acea tăcere, pur și simplu într-o zi se treziseră și nu-și vorbiseră. Acea zi trecuse și fiecare se gândise că celălalt urma să o rupă în ziua ce avea să vină, însă niciunul nu o făcuse. Urmase un șir de zile fără vreo vorbă schimbată între ei doi. În a douăzecișidoua zi, ea își vorbise sieși în oglindă, pentru a se asigura că încă putea articula cuvintele așa cum ar fi trebuit. Abandonase după două încercări nereușite.
*
Natașa era toată lumină: când ieșea din cameră, noi, ceilalți, aveam nevoie de câteva secunde să ne obișnuim cu noua stare a lucrurilor, cu un întuneric aburit, paralizant. Nu avea remușcări, încerca din răsputeri să-și păstreze liniștea și aștepta moartea zilnic, fără s-o mărturisească nimănui, poate nici chiar sieși. Părea că trăiește doar la extreme: avea perioade în care simțea și chiar putea să facă ce îi trecea prin cap, oricât de incredibil ar fi putut să pară acel lucru celor din jur; totul îi ieșea așa cum voia, nu avea nevoie de somn, nu mânca, lucra constant, picta atât de multe ore una după alta încât mâna dreaptă îi înțepenea pe pensulă. După o astfel de perioadă, care putea să țină câteva ore, câteva zile sau – rareori – săptămâni, negreșit urma una în care ochii ei de-un bleu clar, liniștit ajungeau de-un plumburiu obscur. Vălul de pe ochi se întindea împrejur cu repeziciune: nu mai simțea că-și aparține, iar o părăsire, un gol imens lua locul oricărui altui sentiment, ștergea orice urmă de albastru din privire și din lume. Se uita în oglindă și vedea conturul unei alte ființe, degetele nu mai puteau ține pensula în mână. Suferea cumplit, era un câine hăituit. Cercul, odată închis, o lua de la capăt. Iar și iar, stările acestea se succedau precum valurile dintr-o zi agitată: aveau o cadență ce nu lăsa loc speranței de a evada în vreun fel.
