Georgiana Olaru este absolventă a Facultății de litere din cadrul Universității Petru Maior, Târgu Mureș. Tot aici a urmat studiile de master și studiile doctorale. Doctor în litere din 2020.
A publicat poeme în revista „Vatra” (rubrica Debut, ușa deschisă), în revista „Euphorion” din Sibiu și în revista „Ramuri” din Craiova. În 2022 a publicat cartea intitulată „Gabriela Adameșteanu. Studiu monografic” (Editura Arhipelag XXI, Târgu Mureș). În prezent este secretar-dactilograf la revista „Vatra” din Târgu Mureș.
Îngerul portocaliu
Îi plăcea să se așeze în pat, să mănânce o porție sănătoasă de sushi, cu wasabi și ghimbir murat. Da, era nesimțirea supremă. Să se arunce în pat cu o porție sănătoasă de sushi lângă ea și să se uite la seriale coreene. După toată agitația de peste zi, era micul ei refugiu, nesănătos și distrugător. Apoi se simțea vinovată. Se gândea că ar trebui să alerge, cum făcea mai demult, când era sănătoasă și suplă. Să alerge, să mai scrie câte ceva, să își taie pofta de mâncare cu un ristretto simplu. Fără lapte. Fără zahăr. Se gândea că ar mai trebui să facă două-trei planuri de lecție, două-trei activități pentru cei mici, să mai încerce să scrie măcar un poem, unul singur, reușit, nu mai scrisese demult unul reușit. Dar gestul era deja mecanic și inconștient, se instalase acolo, un plasture cotidian menit să acopere prietenii apuse, eșecuri, mici ratări.
Intră pe Vivre și încearcă să mai comande ceva. Ceva colorat, creativ, cognitiv. Ceva care să îi înveselească pe copii. Orice. O bucătărie mobilă cu lumini și cu sonor. Cu oale și cu sticle de ketchup făcute din hârtie. Ar fi un exercițiu tactil, senzorial, participativ. Ar fi o modalitate prin care le-ar putea arăta că îi pasă de ei, că vrea să facă ceva. Să facă ceva cu ei. Împreună. Niște litere mici din lemn pe care ei trebuie să le organizeze pentru a construi cuvinte noi precum: deer, lamb, boat, ship, goat. Nu are nicio importanță ordinea. Nici registrul tematic. Ar fi drăguțe dacă ar fi colorate, din lemn, eventual și ilustrate cu imagini. Ar fi niște simple exerciții de spelling, dar ei s-ar bucura. Veselia copiilor era, în cele din urmă, veselia ei.
Mecanismul inconștient e același, tulburarea obsesiv-compulsivă revine. Caută din nou pe google Sindromul ovarelor polichistice. Sindrom-ce cuvânt dur, tare, concentrat. Ce cuvânt care sună a boală irecuperabilă. Se uită pe Whats App să vadă dacă prietenii ei sunt activi. Poate sunt ocupați, nu mai dau niciun semn. Poate i-a deranjat cu ceva în excursie. Poate s-au supărat atunci când se plângea de căldură, de durerea picioarelor. Poate o acuză că e o plângăcioasă, că mereu are o problemă, o durere dentară, o migrenă, o greață, o frică, o hemoragie, o problemă cu zona cervicală.
Uneori ar vrea să se facă liniște. Să nu mai sune curierul, să nu mai aibă e-mailuri necitite, să nu mai primească atât de multe mesaje pe Whats App. Nu poate să dea seen. E prea conștiincioasă, prea cu bun-simț, iar perfecțiunea o va distruge. Așa i-au spus toți. I-au trântit-o toți verde în față, fără să o menajeze. De la bătrâni la elevi de clasa a XII-a, de la vecini la profesori, de la părinți la colaboratori. Ar fi mai bine să aibă mult de lucru. Să aibă mult de lucru, ca de obicei. Să aibă ceva de corectat, să își concentreze toată atenția pe aranjarea unor note de subsol, pe lipsa diacriticelor, să le pună în locul potrivit. La final, documentul va arăta perfect. Trebuie să fie ireproșabil. Nu contează tristețea, nici singurătatea. Word-ul nu cunoaște tristețea, nu poate citi metadate ca remușcarea, resemnarea, regretul, trecutul, memoria, identitatea. Nu știe că în trecut și părul îi stătea mai bine. Se mula altfel, pe o față mai subțire, mai expresivă, mai feminină, cu niște sprâncene îngrijite, vopsite delicat, nuanțate. Cu o privire mai proaspătă, de îndrăgostită, de om entuziasmat. De om fără blazare, fără fire albe.
Gata, e prea multă liniște. Nu mai vrea. Nu mai vrea și punct. S-ar duce într-o cancelarie cu perdele vișinii în care se fumează și în care e muuuuultă, muuuuultă gălăgie. Problematizări, discuții despre conversația euristică, polemici, metoda ciorchinelui de struguri, metoda brainstormingului, motivul împăratului fără urmaș.
Sau la o nuntă. Să vadă nașe cu sclipici în păr și cu sandale. Nașe cu soți teleghidați. Să vadă cum se pozează familiile fericite. La o nuntă tradițională. Sau netradițională. Nu contează. Să fie cu fericire, cu baloane și confetti, cu fie ca……., cu cinste și cu aplauze.
Plictiseala zilnică devenise tot mai pregnantă. Eșuase, în multe, nu devenise omul „mare” preconizat de părinți, profesori, vecini. Se gândea că o vacanță i-ar prinde tare bine. O vacanță într-o țară îndepărtată, iberică, cu oameni ospitalieri și primitori, cu latini calzi, care au cultura apropierii, a atingerii, a îmbrățișării. Doar că era luna februarie și toată lumea era invadată de COVID. Aeroportul avea reguli precise, aproape nemțești. Teste COVID, dovezi, măști. Alții spuneau că s-ar putea să îi întoarcă din aeroport. Să se anuleze toate zborurile. Până în ultima clipă părinții crezuseră că se va întoarce de la aeroport cu coada între picioare, cu bagajul de cală plin cu haine și cu cărți, cu diplome.
Înainte să pornească la drum, îi scrisese mamei o scrisoare. Își descărcase sufletul. Avea un îngeraș din lemn, de la Biserica Fortificată din Biertan. Îl colorase cu portocaliu și scrisese pe el Te iubesc. Georgi (februarie, 2020). Nu se știe exact ce iubea. Își iubea profesia, își iubea părinții, iubea la nebunie un bărbat? Iubea România? Cert e că iubea din toate încheieturile, cu toată ființa. Iubea și prea-plinul de iubire începea să o inunde, să o sufoce încet și sigur. Parcursese toate etapele stereotipice și clișeizate de după divorț. Se tunsese scurt, bob asimetric, slăbise, își schimbase cu ușurință și cu o voință de fier, stilul de viață. Avea, în sfârșit, ceea ce nu avusese niciodată în viață: disciplina. Alergatul de dimineață îi dădea un tonus, o revigora, faptul că reușea să facă, să acționeze, să depună acest efort zilnic, îi dăduse putere, curaj și un soi de vanitate, de orgoliu. Era rapidă și eficientă. Pentru prima dată în viață, reușea să fie productivă.
În aeroport a plâns mult, înfundat, avea ochii umflați și era nemachiată. Se gândea la casă, la apartamentul pe care îl lăsa în urmă, la singura ei floare, cea mai rezistentă, Dracena. În perioada doctoratului uita să o ude. Drumul nu fusese atât de chinuitor cum se aștepta. Obișnuia să își facă scenarii crunte, ireale, apocaliptice. Nu și-a comandat cafea, nu și-a comandat croissant, nici măcar apă. Nu putea să înghită nimic. Nu îi venea să creadă că ea, timidă și emotivă, fricoasă și ezitantă, apucase, după divorț și după doctorat, calea străinătății. Pentru a obține echilibrul, armonia, lumina. Niște prostii, ar spune alții, mai pragmatici. Era atât de obișnuită să scrie, să corecteze, să stea lipită de scaun, cu o tonă de cafea lângă ea, încât se desprindea de scaun doar atunci când trebuia să facă mișcare. Trebuia. Trebuia să fie frumoasă, cu orice preț. Trebuia să fie strălucitoare. O aștepta în față o viață nouă, plină de posibilități multiple. Reușise să treacă peste acea seară de decembrie, când a crezut că moare de singurătate, când nu avea unde să se întoarcă acasă, când fugise ca o nebună din apartamentul fostului soț în cel al tatălui, apoi acasă la mama, recăsătorită și așezată bine, până la urmă. O sumedenie de apartamente și niciun strop de mângâiere, se gândea ea atunci. La ce bun?
Tații de familie alergau prin oraș, cumpărau pomi de Crăciun și moșuleți aromați de ciocolată, dulciuri sofisticate cu goji, toți aveau unde să se întoarcă. La o soție caldă, aranjată, solară, zâmbitoare, la un copil tonic, la o bunică care scotea pâine din cuptor. Toți aveau acel acasă care ei, nu se știe de ce, îi lipsea. Poate pentru că mult prea mult timp își concentrase toată iubirea într-o singură direcție, așa cum citise că făcuse și Alioșa din Frații Karamazov. Și pentru că iubirea era comprimată într-o singură direcție, nu mai ajungea și pentru altele și ea, ca femeie, ca ființă, ca om, începea să se disperseze, să se răspândească, să se risipească inutil. Fusese la preot, la terapeut, la ghicitoare, era un fel de Vitoria Lipan care nu știa ce caută. Ce cauți, ce cauți, femeie fără minte? Fusese la o femeie care lucra cu energiile, ea îi spusese că nu are nicio problemă, că de fapt, cineva îi fură energia. Obosise. Obosise să mai caute și singura soluție viabilă era plecarea.
Ajunsă în Spania, se stabilise la niște prieteni apropiați, în Alicante, la câțiva kilometri de mare, în comunitatea valenciană. Adora totul. Străduțele, modul în care pășeau acei oameni, palmierii, esplanadele, modul în care era decorată și prezentată banca Santander, dar mai ales, mai ales aprozarele. Aprozarele aveau ceva atipic, dulce, liniștitor. Vânzătorii erau darnici, dacă cumpărai roșii ensalada, primeai extra apio. Acolo erau de toate, de la conserve la produse de curățenie, de la dulciuri la toate micile bijuterii casnice, tot ce ar fi putut să mulțumească o gospodină. Dar era ea, în fond, o gospodină? Era ea o femeie care iubea viața domestică? Nu prea. Și atunci, de ce se simțea paradoxal de bine, acolo? De ce se simțea caldă, protejată, mângâiată?
În primele săptămâni, explorase aproape tot ce se putea vedea în zonă. Plajele, zona metropolitană Valencia, cu celebrul Oceanographico, El Lago Roso, El Bario Santa Cruz. Se reîndrăgostise de viață. Spania a salvat-o de la moarte.
Ajunsese și în Granada, unde vizitase în principal Alhambra, vestită prin arhitectura maură. Și-a dorit mult să vadă casa lui Federico Garcia Llorca și a făcut-o. Și-a dorit mult un exemplar de Neruda, și l-a cumpărat. Și-a cumpărat o geantă, un rucsac Binnari cu 50 de euro. Altădată nu ar fi dat 50 de euro pe un rucsac. Banii și-i păstra, în principal, pentru cărți. De regulă, fiindcă luni în șir nu își cumpăra nimic, i se adunau pe card, de la o lună la alta. Ce nebunie, să fii femeie, să ai posibilități și să nu te atragă nimic. Nimic, niciun pardesiu stilat, nicio geantă, nicio pereche de ochelari de soare, vara. Nici călătoriile. În mod cert, Spania o modificase structural. Simțea nevoia să cumpere flori. Frezii galbene, flori de grădină, multicolore, nu avea importanță ce fel de flori. Florăriile erau mirifice. Florăria era un paradis terestru cu resurse inepuizabile. Devenise un simbol, un pașaport al fericirii. Când cumpăra flori, simțea un sentiment inexplicabil și intraductibil de libertate.
