Când un mare autor precum Jorge Luis Borges spune despre Kafka, citez, că „a fost unul dintre marii autori ai literaturii din toate timpurile”, aproape că nu mai poți stabili granițele clivajului dintre „marii autori contemporani” și „marii autori ai literaturii din toate timpurile”. În acest context, distanța până la Kafka pare amețitoare doar dacă ne gândim la monumentalitatea lui Borges. Dar poate că nu e bine să abuzez de comparații și de encomioane care pot deruta și care ne-ar putea transforma pe noi, micii sau marii comentatori, într-un fel de pigmei ai literaturii care privesc de foarte jos spre titanii literaturii mondiale.

De altfel, nici nu e cazul să am o astfel de abordare când vine vorba despre Kafka. Mă veți întreba de ce. Ei bine, cred că răspunsul e foarte simplu: Kafka nu s-a văzut, cred, niciodată pe sine însuși în felul acesta. Dacă prin cine știe ce minune a tehnicii ar fi readus la viață, sunt aproape convins că ar fi foarte mirat că se folosesc la adresa lui atâtea și atâtea superlative. Situația asta l-ar fi intimidat și l-ar fi obligat, poate, să se refugieze în „vizuină”.

Mai cred că umanitatea lui Kafka, sentimentul apartenenței totale la această lume, cu bunele și cu relele ei – în ciuda angoaselor provocate de chiar cei care ar fi trebuit să-l înțeleagă și să-i fie aproape – face din el, dincolo de marele scriitor, un om obișnuit. Mă întreb câți au trecut pe lângă el, în timpul plimbărilor prin Praga sau Berlin, bunăoară, fără să aibă idee că au în preajmă, fie și pentru câteva clipe, pe unul dintre cei mai mari scriitori ai lumii? Câți dintre cei care l-au hărțuit la birou sau aiurea au avut, măcar pentru un moment, conștiința faptului că privesc spre un mare artist al literelor?

Sunt întrebări (semi)retorice, la care există totuși răspunsuri pe care sunt sigur că vi le puteți da. Nu vreau să fac aici un fel de proces retroactiv aducând în discuție condiția scriitorului în societate și tardiva (pentru cel în cauză) recunoaștere unanimă, venită de regulă după ce s-a tras cortina. Nu e cazul, deși lui Kafka i s-a făcut, fără discuție, o nedreptate, chiar dacă a publicat destule volume care l-ar fi putut transforma într-un mare scriitor încă din timpul vieții. De fapt, ce spun eu aici? Kafka era un mare scriitor și când trăia, numai că în jurul lui nu au fost prea mulți care să și observe asta.

M-am întrebat întotdeauna ce s-ar fi întâmplat dacă Max Brod i-ar fi respectat dorința prietenului său, anume aceea de a-i distruge, după moarte, manuscrisele. Unul dintre răspunsuri ar putea fi acesta: probabil că nu am mai fi avut un volum  de proză postumă. Pierderea ar fi fost imensă nu doar ca volum de lucru, ci și din punctul de vedere al cunoașterii universului kafkian.

Însă iarăși am trecut la unele exagerări. Dacă Borges și-a imaginat Paradisul sub forma unei biblioteci infinite – imagine frumoasă, care deține deja un patent de monumentalitate – eu mi-am imaginat că universul autorului „Metamorfozei” ar putea fi întruchipat de un culoar nesfârșit, cu birouri de o parte și de alta ale căror uși sunt deschise și închise succesiv de funcționari cu chipul lui Kafka la diferite vârste. Asta pentru că, până la urmă, cam tot ce a scris Kafka mustește de autoreferențialitate.

Recunosc că nu am citit până acum integral prozele postume ale lui Kafka. Aveam de mai multă vreme în bibliotecă ediția de „Opere complete” cu „Proză scurtă postumă”, apărută în 1996 la Editura Univers în traducerea lui Mircea Ivănescu. Doar am sărit de colo-colo, am „degustat” la întâmplare când din mijlocul cărții, când de la sfârșit și așa mai departe, însă nu am citit-o, așa cum se face, de la un capăt la celălalt.

Volumul „Vizuina. Proză postumă”, apărut la Editura Humanitas Fiction în 2019, ediție îngrijită de Roxana Albu, care preia, cu unele adăugiri, ediția din 1996 – se subînțelege că tot în traducerea lui Mircea Ivănescu – mi l-a readus în atenție pe Kafka, în sensul în care am fost curios să văd în ce consta noutatea. Ei bine, la o comparație fugară, cred că din ediția de la Univers lipsesc textele de mai lungă întindere, în cuprinsul cărora se află povestirile Învățătorul de țară (Cârtița uriașă); Blumfeld, un holtei mai bătrâior; La construcția Zidului Chinezesc; Fragmente legate de „La construcția Zidului Chinezesc”; Cercetările unui câine și Vizuina. Poate că mai sunt și alte diferențe însă, deși e cam neprofesionist, n-am avut răbdare să compar exhaustiv cele două ediții.

Ce vreau să spun, la finalul acestei paranteze, este că am citit de la un capăt la altul Vizuina și am avut sentimentul că revin la vremurile când l-am cunoscut pe Kafka, când mă interesam în stânga și-n dreapta de cărțile lui, ale căror traduceri în limba română de la vremea respectivă le-am cumpărat cu bani destul de mulți. În anii ’80, din câte cunosc, cărțile lui n-au fost reeditate, iar cele vechi se vindeau pe sub mână la prețuri astronomice. Ca să vă faceți o idee, țin minte că am cumpărat Castelul (Editura pentru Literatură, 1968, traducere de Mariana Șora, în colecția BPT) cu 125 de lei, în condițiile în care prețul de librărie era de doar 5 lei.

Fiindcă tot am amintit de Castelul, de dragul vremurilor bune cred că ar trebui să vă spun ceva detalii și despre celelalte trei volume de Kafka pe care le-am păstrat de atunci: America (Editura Univers, 1970, colecția Meridiane, traducere de Pop Simion și Erika Voiculescu); Procesul (Editura Minerva, 1977, colecția BPT, traducere de Gellu Naum); Verdictul (Editura pentru Literatură Universală, 1969, colecția Meridiane, traducere de Mihai Isbășescu).

Astea erau cele patru volume de Kafka pe care le-am citit și răscitit până la apariția traducerilor lui Mircea Ivănescu, cea mai importantă fiind, în opinia mea, Jurnalul (Editura Univers, 1998). Mai există o ediție a jurnalului lui Kafka, cea de la Editura RAO, apărută în 2002 în traducerea lui Radu Gabriel Pârvu. Cu volumul de anul trecut, Vizuina, și cu cel din 2017, Metamorfoza. Integrala prozei antume (traducere de Mircea Ivănescu), Editura Humanitas Fiction a pus laolaltă, într-o colecție superbă, unele dintre cele mai importante scrieri ale lui Kafka.

M-am bucurat ca un copil anul trecut când Ioana Iancu de la Editura Humanitas Fiction mi-a dăruit volumul Vizuina. Și asta nu doar pentru că țineam în mână o carte desăvârșită la propriu și la figurat, ci și pentru că mi se deschidea oportunitatea de a-l citi integral pe Kafka, lucru la care visasem încă de când, pe la mijlocul anilor ’80, citisem Castelul. Îmi amintesc că am avut atunci un așa-zis șoc cultural. Era ceva nemaîntâlnit pentru mine. Kafka a făcut o breșă importantă în naivitatea mea de cititor amator și mi-a deschis uși către o lume nu doar stranie, ci și extrem de provocatoare.

De atunci mă tot reîntorc la Kafka. O fac din curiozitate – care este principala mea motivație atunci când vine vorba despre lectură – din pofta insațiabilă de a cunoaște lucruri noi, din nevoia de a-mi realimenta rezervorul „Kafka”, fiindcă orice recitire aduce cu adevărat elemente de noutate care mi-au scăpat, și nu în ultimul rând deoarece îl consider pe acest om modest, obișnuit în felul lui unic, cu o inteligență de pe altă lume, cel mai mare scriitor. Sigur, orice fel de asemenea taxonomii poate fi contestat. Este vorba aici, până la urmă, despre subiectivitate. Oricum ar fi, orice gusturi literare am avea, Kafka este de neevitat, esențial pentru cei care vor, la rândul lor, să scrie cărți, precum și pentru cei care doar iubesc literatura și își alimentează constant intelectul cu opere și scriitori de pretutindeni.

În Vizuina am descoperit un Kafka aflat într-o căutare febrilă. Am crezut la un moment dat că multe uși de pe acel coridor nesfârșit vor rămâne închise pentru totdeauna. Nu este așa. Mergând pe firul tuturor acestor exerciții diegetice pe care Kafka le face în Vizuina (cu excepția, poate, a textelor de mai lungă întindere, cu toate că și aici e de discutat) – ca un pianist care, în ciuda experienței, continuă să facă game până la sfârșitul vieții – mi-am dat seama că autorul Metamorfozei voia să deschidă cât mai multe din acele uși, cu toate că nici el nu știa prea bine ce anume se află în spatele lor.

Unele dintre aceste uși au rămas închise și pentru el. Pe unele doar le-a întredeschis și, îngrozit de ce a văzut, le-a închis repede la loc. Așa pare să facă și în Vizuina. Începe un text, îl „pipăie” un pic, îi dă o viață de efemeridă, după care trece la altul. Iar când crezi că amplitudinea va fi diferită, că subiectul va fi dus la sfârșit, îl suprimă și pe acesta brusc, dând senzația că la rândul lui a fost întrerupt, în timp ce scria, de o imagine, o fulgurație, o fantasmă, o idee care nu i-a dat pace până când n-a înșfăcat-o ca să vadă unde duce și ce alte uși va deschide.

Jocul ăsta pare la un moment dat enervant pentru cititor. Vezi un autor chinuit de angoase, hărțuit de propriile viziuni, neliniștit într-o măsură necunoscută muritorilor de rând, un scriitor capabil să dea la o parte vălul de pe enigme considerate insondabile, iar atunci când crezi că se va ajunge în sfârșit la un climax prozastic, totul se încheie brusc. Personajele, situațiile, descrierile, ceea ce e cuprins uneori doar în câteva rânduri, se transformă brusc în insecte prinse în boaba de chihlimbar. Le putem vedea cât sunt de frumoase, le putem intui arhitectura trupului, dar nu le putem desluși până la capăt enigmele.

De ce a procedat Kafka așa? Poate că exegeții lui au un răspuns la întrebarea asta. Eu cred, deși poate că e o părere destul de simplistă, că a vrut să știe totul. Era conștient că nu i s-au dat prea multe zile pe acest pământ și s-a grăbit să deschidă cât mai multe uși. Faptul că s-a concentrat asupra literaturii cu o asemenea acribie îmi dă suficiente indicii să cred că și-a dorit să lase cât de mult posibil din cât mai multe părți. Chiar dacă unora dintre încăperi doar le-a întredeschis ușile, tot este un câștig. Odată cu dispariția lui, acele uși ar fi rămas închise pe vecie. Așa, măcar avem totuși ce vedea.

De aceea cred că, în cele din urmă, decizia de a se publica absolut tot ce a scris Kafka este una bună. Sigur că am avut îndoieli pe parcurs. Sigur că mi-am șoptit în barbă că există pasaje care din punct de vedere al compoziției ar fi trebuit ignorate. La final însă, când am fost cât de cât capabil să am o privire de ansamblu, am știut că mă înșelasem.

Kafka a avut la început în față o imensă foaie de hîrtie, un puzzle fără niciun indiciu, un dreptunghi alb pe care trebuia să-l umple cu viziunile lui. S-a apucat dintr-un colț, a construit ceva, după care a „văzut” altceva în alt colț, apoi a încercat să umple unele goluri ca să facă așa-zisele „capete de pod”, și s-a tot jucat așa, sărind de la o povestire la alta, până la final. Nu a reușit să umple dreptunghiul alb, e drept. Poate o va face altcineva, încă nu avem de unde să știm. În orice caz, ceea ce ne-a lăsat el este un fragment din Paradisul lui Borges. Opera lui Kafka trăiește în biblioteca infinită, iar drumul către această biliotecă trebuie făcut mergând pe acel coridor nesfârșit mărginit de uși.

Cei care nu vor fi curioși să meargă măcar câțiva pași pe acest coridor vor avea numai de pierdut. Kafka nu este numai un autor esențial, must read și așa mai departe. Kafka ne poate face să vedem, fie și într-o străfulgerare, ceea ce altminteri nu poate fi văzut. Deși se tot povestește despre stranietatea prozelor kafkiene – reală, de altfel – eu aș merge mai degrabă pe ideea de umanitate pe care acestea o scot la suprafață.

Strigătul de ajutor al lui Kafka nu a fost auzit, atunci când trebuia, decât de foarte puțini. Putem compensa noi acest neajuns mizând pe cartea umanității. Numai așa poate fi înțeles Kafka. Nu căutând bezmetici înțelesuri pentru cele ce nu pot fi înțelese, ci privind în noi înșine, la propriile temeri, la propriile angoase, și căutând elemente de legătură cu umanitatea lui Kafka. Poate că în felul ăsta vom privi cu alți ochi nu doar opera marelui scriitor, ci și realitatea care ne înconjoară și care ne provoacă la tot pasul. Asta este provocarea pe care cred eu că ne-a lăsat-o acest Gregor Samsa sui generis, acest om neliniștit și calin, hărțuit și abscons, dar peste toate genial în adevăratul sens al cuvântului.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.