Domnul președinte (în spaniolă, El Señor Presidente) – traducere din spaniolă și note de Ioana-Gabriela Dumitrescu. Editura Curtea Veche, 2022 – este un roman scris de autorul guatemalez Miguel Ángel Asturias, care a fost publicat pentru prima dată în 1946. Miguel Ángel Asturias a început să scrie romanul în anii 1920 și l-a terminat în 1933, dar politicile stricte de cenzură ale guvernelor dictatoriale din Guatemala au împiedicat publicarea lui timp de treisprezece ani. Este considerat una dintre cele mai semnificative opere ale literaturii latino-americane și a adus autorului premiul Nobel pentru literatură în 1967. 

Miguel Ángel Asturias este adesea catalogat ca fiind un pionier al  subgenului din literatura latino-americană numit de critica literară „romanul dictatorului” (novela del dictador) care explorează  regimurile autoritare și impactul acestora asupra societății și indivizilor. Romanul lui Asturias a contribuit semnificativ la dezvoltarea acestei tradiții literare, abordând teme precum abuzul de putere, represiunea și corupția într-un mod simbolic, prin utilizarea realismului magic pentru a evidenția aspectele psihologice și sociale ale dictaturilor. Operele sale au influențat generații ulterioare de scriitori latino-americani care au continuat să exploreze aceste teme în contextul lor specific. O influență semnificativă remarcăm, spre exemplu,  asupra unor autori precum Gabriel García Márquez și Mario Vargas Llosa.

Romanul Domnul Preşedinte reflectă o perioadă turbulentă din istoria Americii Latine, cu trimiteri la regimurile opresive care au marcat multe țări în secolul al XX-lea. Asturias a folosit Guatemala ca sursă de inspirație, cu referiri la dictatura lui Manuel Estrada Cabrera și a altor dictatori (cum ar fi Jorge Ubico Castañeda, 1878-1946). Istoria este, în fapt, doar punctul de plecare, un bun pretext, scriitorul căutîndu-şi propriile coordonate. Limitele realului sunt, aşadar, pulverizate, istoria e literaturizată, devine ficţiune, dar o ficţiune necosmetizantă.

Povestea începe alert, odată cu  moartea unui colonel, numit „omul cu catârul“, căutarea făptaşului fiind manevrată de președinte și mâna sa dreaptă, Miguel Chip de Înger pentru a scăpa de un adversar. Chiar din primele pagini ni se prezintă spaţiu pestriţ, populat de cerșetori, hoți turnători și corupți capabili de orice pentru câţiva bănuţi, o lume asupra căreia tronează maiestuuos şi terifiant palatul prezidenţial, inima regatului terorii. Însă pentru a detensiona atmosfera lugubră, angoasantă, autorul se foloseşte de satiră, ironie şi si absurd, într-un stil polimorf, pe alocuri poetic.

Pentru construcţia universului din acest roman, scriitorul utilizează o structură narativă complexă și non-liniară, cu multiple voci și perspective, elementele recurente pe care le putem găsi într-un roman cu nuanţe de  realism magic. Astfel, non-liniaritatea e legată de dimensiunea spațiu-timp, cu distorsiuni, inversiuni sau absența temporalității ciclice – aşa-numitul timp etern –, aspecte ce sporesc negura terorii.

Retorica asemeni unui puzzle, care include fragmente de vise, imagini suprarealiste și cuvântări politice, adaugă o dimensiune suplimentară la poveste, reflectând haosul și dezorientarea sub regimul opresiv. Această abordare oferă cititorilor o imagine complexă asupra evenimentelor și a impactului lor asupra diferitelor personaje. Limbajul este unul bogat, presărat cu simboluri, menit să redea atmosfera de teroare și represiune, creaţie şi  esenţă a regimului politic descris în carte. Personajele sunt variate și complexe, Asturias oferindu-ne profiluri psihologice minuțioase, inclusiv cel al dictatorului, sub forma unui…portret spectral, utilizând cu talent tehnica fragmentării, a omisiunii şi a obscurităţii. Prezența dictatorului este percepută pe tot parcursul cărţii fără însă ca acesta să fie prezent fizic, decât în câteva ocazii, prin acțiunile sale cu care scapă, abuzând de puterea sa, de cei care îi sunt incomozi. Este un dictator diegetic care există fără a fi, metaforă a invizibilului, spirit care dă fiori de gheaţă chiar in absentia. Domnul Preşedinte e, de fapt, un…mecanism generator de teamă prin intermediul unor detalii ale chipului său ce sunt numai trăsături ale unei măşti, nu ale unui om de stat. Declinul e cu atât mai evident cu cât tiranul e comparat indirect şi-n antiteză cu favoritul său, Miguel Chip-de-Înger: O să-l recunoşti imediat pentru că-i un om foarte frumos. Înalt, bine făcut, cu ochi negri, faţă palidă, părul mătăsos, mişcări elegante.”

Aşadar, cititorii, celelalte personaje aproape că nu-l văd (cu oarecare excepţie – Miguel Chip-de-înger, favorirul, cel care va ajunge să.l înfrunte pînă la urmă pe tiran datorită iubirii pentru Camila, fiica generalului Canales, dar care va avea parte de o pedeapsă dură.) sau dacă o fac, numai de la mare distanţă, ceea ce ne poate duce cu gândul la  domnul Klamm, din Castelul lui Kafka.

Domnul președinte este o critică socială acidă la adresa abuzului de putere şi a opresiunii şi se concentrează asupra impactului pe care un regim politic brutal îl are asupra vieților oamenilor obișnuiți, disecând modul în care puterea corupe și distruge, cu o forţă asemenea unei radiaţii, umanul şi umanitatea. Şi totuşi, cum funcţionează aceastămaşinărie dezumaniza(n)tă?  Catalizatorul sistemului tiranic îl reprezintă abilitatea Domnului preşedinte de a canaliza mecanismele oprimării şi ale minciunii atât asupra poporului, cât şi asupra celor din anturajul său, sfârşind prin a avea doar adepţi, iar nu apropiaţi. În juru-i va fi doar suspiciunea, încă unul din atributele esenţiale ale unui adevărat dictator şi al regimului său, Teama odată instaurată, va ajunge să întunece universul intim al preşedintelui, astfel încât el, cu toate că are impresia că e singur domn şi stăpân, va fi torturat permanent de teama de complot, de trădare, de lovitură de stat, de revoluţie sau de atentat, ceea ce-l transformă rapid într-un paranoic. De altfel, paranoia poate fi considerată normalitatea dictatorilor. Ceea ce este uimitor la acest roman e tocmai felul în care Asturias compară teroarea de care e subjugată populaţia şi teroarea Domnului preşedinte. Şi tocmai în această oglindire găsim şi ironia situaţiei, iar unul din punctele forte ale romanului constă şi în măiestria autorului de a reda plastic această realitate.

Pe lângă aspectele politice și sociale, romanul radiografiază și teme precum alienarea, disperarea și rezistența în a păstra măcar un strop de demnitate într-o lume dezumaniza(n)tă. Căci „Înainte de toate, lumea trebuie să creadă că omul este om.”

Finalul aduce la lumină complexitatea și tragedia vieților personajelor, arătând că nicio victorie nu este completă și că răul produs de dictatură lasă urme adânci în conştiinţa şi viaţa oamenilor. O scriere având multiple niveluri de interpretare şi de înțelegere, care aduce în prim-plan într-un stil captivant, grav, problemele socio-politice ale epocii sale, cu ecouri până în zilele noastre, și ne oferă o privire introspectivă în inima tiraniei. Este greu de găsit în narațiunea hispano-americană sau contemporană o operă care să reprezinte într-un mod atât de extraordinar și tulburător prezența malefica a puterii umane absolute și influența ei anihilatoare.

Lăsați orice speranță…Domnul Preşedinte se încheie aşa cum a început, circularitatea dominând romanul ca un simbol al unui univers ermetic, infern dantesc din care nu există şanse de evadare. E timpul rotund, etern al dictaturii, noapte adâncă înlânţuită de un coşmar din care nimeni nu se poate trezi.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.