Volumul de poezie „Pacea din transnistria” (București, 2019) de Vitalie Colț completează colecția „Falanga basarabeană” a Casei de Pariuri Literare, cu texte tensionate, înrădăcinate în experiențele dure ale luptei pentru subzistență, texte de rezistență fizică, spirituală și ideologică. Spre deosebire de congenerii săi, debutați antologic în 2018 („Opt”) și ulterior în volume proprii, Vitalie Colț, dotat cu inteligență muzicală (membru al formațiilor Snails, Furiosnails, Via dacă), propune cititorilor texte construite în modulații muzicale, melodicitatea cărora devine pe alocuri disonantă, exprimând încântarea și angoasa existențială.

Volumul este structurat în trei părți strâns conectate ideatic, care formează imaginea fragmentată a unei secvențe biografice. Eul poetului este persoana care retrăiește anumite experiențe prin scris („scriu necaligrafic/ mâna îmi tremură de frig/ sau alcoolul de aseară…”) și care trădează anumite particularități etnice, textul fiind marcat la nivelul limbajului de structuri verbale inversate, abateri de la topică și influențe stilistice ale altor limbi (rusă, engleză) sau unități lexicale trunchiate („să am puteri/ pentru a scriʼ reportaje din stomacul ei…”), specifice arealului dialectal basarabean.

Titlul primului ciclu, „Fear and loathing in Chișinău”, este o referință intertextuală la romanul lui Hunter S. Thompson (și, probabil, la varianta ecranizată – „Fear and loathing in Las Vegas”), axat pe tentativele eșuate ale omului de a atinge un vis și consecințele: repulsia, decepția, dezgustul, spaima. Textele lui Vitalie Colț, mai ales cele din primul și ultimul ciclu, reprezintă expresii poetice ale încercării de a se realiza, ale fricii de a se manifesta și ale dezamăgirilor iminente iluziilor și aspirațiilor.

Cartea începe cu poemul „Am încurcat liniile”, un manifest de respingere, de renunțare la ideea încadrării sociale, privită ca proces de omogenizare, refuzul fiind motivat prin nepotrivire, inconveniență, incompatibilitate a individului cu grupul social: „nu vreau să intru/ la voi e luminos și am nasul umed (…) nu vreau să intru/ am haina pe dos/ prefer să rămân anonim…”. Opțiunea de a rămâne în afara spațiului social („voi”), deși pare o urmare a sentimentului de inhibiție, frustrare și a complexului de inferioritate, a fricii de a ieși „în lumină”, este o alegere conștientă și, de fapt, o modalitate de delimitare a sinelui, de etalare a propriei identități. Încurcând aparent involuntar „liniile”, el dă dovadă de nonconformism, preferă singurătatea, se refugiază într-un spațiu de izolare („în mâna mea o țigară/ am s-o aprind după colț.”).

Personajul liric din textele lui Vitalie Colț este deosebit de sensibil la ritmul realității, pe care îl captează în structurile expresiei poetice. Pentru el sonoritățile lumii formează o simfonie existențială tradusă într-un limbaj eterogen, uneori jucăuș („Ademenit de mirosul crengilor aprinse/ un câine fără coadă a lăsat cireada/ – Hau! Hau! How!/ și de parcă ar vrea să mai spună/ Do you do?/ – We are fine, Thanks!/ This chicken bone is for you.”), alteori ironic sau oribil. În textul „Furtuna”, autorul transpune ritmul violenței, al distrugerii, într-o o serie de imagini dinamice: „Fiara mușcă din pământ/ se ia după noi cu furie nebună/ îi simțim suflarea rece în spate/ sare saliva în două cu glod pe parbriz/ (…) Ne rugăm la zeii mecanicii/ să ne salveze/ bestia trimisă de zeii naturii/ cu mâna voalată despică copacul la marginea drumului…”. Măsura versurilor în ascensiune, ritmul și nuanțele semantice ale verbelor, conturează, într-un amestec de ridicol și groaznic, ideea că în fața forței nimicitoare a naturii omul e pus în situația de a-și conștientiza vulnerabilitatea, neputința și adevărata dimensiune.

Versurile din primul ciclu emit muzicalitatea imperceptibilă a lumii, cea la care simțurile umane rămân impasibile. Pentru a o reproduce în poezie, autorul transformă imaginile vizuale în imagini sonore: „Omida se lungește și se strânge/ ca foiul acordeonului./ Urechea ta nu percepe sunetul./ Aceste simfonii sunt auzite doar de/ blajini la filarmonica spitalelor de psihiatrie/ și de cei ascunși prin păduri/ îndopați cu ciuperci…” („Omida și acordeonul”). Bioritmul, cadențele naturii au rezonanță în interiorul uman: „Oscilațiile părăsesc zona/ între douăzeci și douăzeci de mii/ poți auzi în acel diapazon/ cântece din visele florilor/ când se trezesc fluturii și melcii în celule.” („Fluturi și melci”). Cântecul este și un element declanșator, un stimul care regenerează forțat atmosfera și sentimentele din copilărie „mă va vizita/ sunt sigur/ i-am pregătit cântece, poezii/ și m-am purtat frumos tot anul/ Moș Crăciun/ în cojoc albastru sau roșu/ depinde ce pastilă voi alege.” Viața este redusă la captarea sau emiterea impulsurilor, structurilor și mesajelor sonore.

Sonoritatea e o modalitate de comunicare, de relaționare a omului cu lumea, de autodefinire chiar. În contrast cu armonia ritmurilor naturii, eul poetic se autocaracterizează prin sonorități tehnice: „Model XX 26.11.72/ Mecanismele lucrează la maxim/ Aces hârb încă mai funcționează și elaborează/ algoritme neclare epoii IT/ Custom design cam zgomotos…”. Identitatea artistică a poetului se proiectează cifrat în acest text fără titlu, care conține elemente biografice (data nașterii) și câteva trăsături sugestive. Contextul relațional în care se încadrează identitatea respectivă se relevă în poemul „Prietenii mei” („nu se lasă să modifice universul/ cântând la fluiere din lemn de cânepă/ bat în tobe cu bețe din viță de vie”), prin imaginea unui grup reprezentativ de persoane obsedate de același scop, care se manifestă prin efecte sonore generate nu impropriu, rudimentar (autorul face uz de ironie), ci sub influența stimulentelor simbolizate de materialul din care e confecționată recuzita „artistică”.

Primul ciclu conține un text unic sub aspectul structurii exterioare și interioare. Pe de o parte, autorul recurge la altă formă, renunțând la versificație în favoarea unei sintaxe poetice liniare la fel de sonoră (rimată, ritmică), pe de altă parte, stratifică conținutul. Este remarcabil în special substratul metatextual, în care se reflectă tema comunicării artistice, mai exact, problema exprimării directe în raport cu cea codificată: „ești tâmpit să întrebi așa ceva la telefon nu-ți dai seama că așa direct să întrebi nu e voie dar ce mă rog extraordinar am spus vorbește cifrat (…) mai am ortaci disperați că nu au canale și sunt în permanentă căutare”. În viziunea autorului, comunicarea între scriitor și cititor este deficitară din cauza lipsei de „canale” și păstrează o notă de conspirație, fiind redusă la transmiterea „clandestină”a unui mesaj, a unei „doze” de emoții, de extaz, printr-o modalitate subversivă, cunoscută doar de cei versați („am s-o las ca de obicei în același loc sub scară”). Deci, conținutul și structura textului „se oglindesc” reciproc. Un subtext similar îl conține și cântecul „Scrisoare cu două timbre”, refrenul căruia („caut cutie poștală”) sugerează căutarea canalului către celălalt, o încercare de restabilire a legăturii prin comunicare scrisă, dar și condiția scriitorului aflat în căutare febrilă a căilor de acces la cititorul său.

Poeziile care poartă subtitlul „cântec” au devenit piese muzicale interpretate de Vitalie Colț. Una dintre acestea este cea cu titlul generic „Pacea din transnistria”, care încheie prima parte a cărții și anticipează conținutul celor ce urmează. Făcând aluzie la simbolul păcii, pervertit în perioada sovietică prin slogane pacifiste și manifestări violente, dar și la anii postsovietici, la fel de tensionați și contradictorii, textul deschide alte posibilități de interpretare a cărții: „Trimiteți și voi un porumbel/ cu o crenguță în cioc/ material pentru pod/ hai să batem un cui/ în podul de peste Nistru/ în podul de iarbă…”. Este concepută, așadar, ideea unui alt simbol al unirii – „podul de iarbă”, un liant viu, natural, firesc, care completează organic zonele „de fractură” în geografia românească, care poate crește și deveni viguros în timp.

Cele șapte poezii din al doilea ciclu, „Cavalerii ordinului cătușelor”, construiesc imaginea poetică a unui cronotop cu totul diferit, un spațiu-timp al limitării în reprezentările psihologice ale închisorii („Am câștigat o foaie de călătorie/ Exclusive/ nu e permis să iau ceva cu mine/ că-i All inclusive”). Prin ironie, exclusivitatea ca trăsătură a izolării e, de fapt, una a blocării personajului într-un spațiu unde se trăiește după alte reguli, unde stagnează timpul („cavalerii ordinului cătușelor/ mai cred că există telefonul public”), dar circulă istoriile macabre ale celor închiși, istorii care nu se poavestesc, ci „se citesc” pe cămășile cu dungi verticale.

În celulele închisorii „comunicarea” este interzisă, are loc pe ascuns, prin diferiți mediatori: „porcul angajat al poștei extracelulare/ a adus scrisori/ de patru ori de la patru oameni dragi/ că în patru luni/ nu s-a schimbat mai nimic”; „caii lucrează toată noaptea/ angajații poștei intercelulare/ dau de veste că vin/ prin lovituri cifrate în perete/ duc în burțile lor secrete/ (unul din ele:/ mi-ai trimis fire din părul tău)/ celulare, țigări/ și mesaje despre/ ce se întâmplă în tot organismul/ despre transfuzii/ amputări”. Celulele închisorii sunt părțile unui organism, în care au loc „transferuri” printr-o sonoritate cifrată, adresată unei categorii speciale de receptori, fenomen care se asociază spațiului literaturii. Pentru personajul liric, penitenciarul rămâne un spațiu fecund („scriam stări pe staniolul de la țigări/ mă luau peste picior participanții proiectului…”), un spațiu al creației.

În ultima parte a cărții, autorul revine la ritmul melodic caracteristic poeziilor din primul ciclu, însă cu rime uneori forțate, ca și existența în sine. Poemele din „Poate fi și mai rău” formează o continuare cauzală a părții a doua. În primul text, „Plutonul de execuție”, personajul își trăiește cu încordare maximă condiția de țintă a unui potențial atac („poate de la un ricoșeu/ să nimerească undeva în dreapta pieptului meu/ sau în picior”). Într-o interpretare subtextuală, eul poetului este cuprins de frica de a fi criticat („Patru gloanțe în burtă/ pentru Pacea din transnistria”), o consecință inevitabilă oricărei manifestări publice.

Sentimentele sunt trăite extrem, până la imitarea morții: „Necrologul e gata/ dar mai respir/ (…) Testamentul nescris/ doar pace și poduri de iarbă/ cântate odată/ poate încă vreodată.”. Efectul angoasei este, în ultimă instanță, și obsesia abandonării, gândul la inutilitatea și infertilitatea artei („ai casă în stânga Nistrului/ ești cetățean în dreapta Prutului/ Fugi/ în cronici nu e loc pentru toți martirii/ (…) nu are rost/ sămânța aruncată mâine nu va încolți/ vei muri/ cu manuscrisele nepublicate/ Fugi!”). Ideea neînCOLȚirii trădează frica de a nu se realiza artistic, de a nu rezista în timp. Ultimul text, „Poate fi și mai rău”, alcătuit din opt părți delimitate numeric, ilustrează o existență la limită, fără speranța că va fi mai bine, dar cu o consolare specifică mentalității basarabenilor – că poate fi și mai rău.

Oxana Gherman, dr. în filologie, lector,
U.P.S. „Ion Creangă”

Patreon - O mie de semne

Author

Write A Comment