Știu că nu poate fi închipuit gest mai narcisist decât acela de a-ți prezenta propria carte. Am, în cazul de față, măcar scuza că a făcut-o deja Daniela Luca pe pagina ei de facebook (căreia îi mulțumesc pentru promptitudine). Am să o fac totuși, deși multe sprâncene se vor ridica a mirare și multe zâmbete ironice vor fi afișate discret, în spatele wall-ului nostru cel de toate zilele.

Așadar, „Sebastian” există și va apărea probabil zilele astea la Editura Cartier. N-am să fac o înșiruire a cărților precedente și n-am să pic în capcana tentației de a transforma acest eveniment al vieții mele (de scriitor) într-unul cu dimensiuni exagerate. Chiar dacă este cartea la care am muncit cel mai mult până acum, cred că, dincolo de tot travaliul din timpul scrierii ei (pe care aproape că l-am uitat), este important că acest roman va apărea. Datorez acest fapt d-lui Gheorghe Erizanu, Editurii Cartier și lui Claudiu Komartin (știe el de ce).

Sunt mulți oameni care au avut o contribuție, directă sau indirectă, la „nașterea” acestui roman. Lor le-am rezervat o secțiune specială de mulțumiri la sfârșitul romanului și sper ca fiecare dintre ei să se bucure când își vor citi numele acolo. Aceste mulțumiri sunt oricum prea sărace în raport cu ajutorul, moral și financiar, primit de la acei oameni. La această listă aș vrea să-l adaug aici, pe ultima sută de metri, pe Radu Vancu, cel care a scris cu atâta generozitate despre „Sebastian” pe coperta a IV-a a cărții.

[image_with_animation image_url=”1879″ alignment=”center” animation=”Fade In” box_shadow=”none” max_width=”100%”]

Ideea de a scrie o carte despre Mihail Sebastian mi-a venit prin 2012. Îi citisem deja Jurnalul și am văzut cu ochii minții o desfășurare aproape cinematografică a romanului, care trebuia inițial, musai, să aibă o importantă componentă istorică. Imagistica trebuia să fie preponderent  alb-negru, detaliile trebuiau înfățișate exact așa cum existau în perioada interbelică, era necesar ca totul să pară autentic, de la hainele purtate la atmosfera din acea epocă, de la țigările fumate la cărți, de la dialoguri la gesturi și așa mai departe.

Am schimbat placa în 2013, când m-am apucat efectiv să pun pe hârtie primele însemnări. Mi-am dat seama că ar fi fost o eroare să fac un roman istoric. În felul ăsta au început să apară tot felul de personaje, iar lucrurile și epocile au început să se amestece. Totul s-a complicat și, pe lângă faptul că eram nevoit să consult un material bibliografic foarte stufos, a mai trebuit să intru și în istoria recentă. Am scris o lungă perioadă foarte dezordonat, așa cum îmi venea. Seara veneam de la redacția ziarului Ring, lăsam la o parte oboseala de peste zi, așteptam ca toată lumea să adoarmă și mă apucam de lucru. Au fost nopți când mă culcam pe la orele 2-3, iar a doua zi trebuia să fiu fresh pentru serviciu.

La un moment dat am clacat. Am lăsat baltă romanul, singurul lucru care-l mai ținea în viață fiind lecturile specifice. Abia în 2016, când am fost concediat de la Ring, mi-am pus din nou serios problema să încep din nou să scriu. Am făcut-o, de data asta după un program zilnic, din care nu am ieșit decât cu foarte rare excepții. Mi-am pus în ordine materialele strânse în vraful de caiete abandonat în bibliotecă și am început, ușor-ușor, să pun cap la cap tot scenariul conceput în 2012-2014. Am muncit patru luni fără întrerupere, zi de zi, cum am spus, până când am pus la punct primul draft.

L-am lăsat să „dospească” vreo trei luni, iar când l-am reluat mi-am pus mâinile în cap. L-am rescris și corectat încă vreo jumătate de an, până când a ajuns în forma finală. Au urmat apoi îndoielile, au fost și câteva dezamăgiri, despre care nu voi vorbi aici, iar în final bucuria primirii veștii că Editura Cartier este interesată să publice romanul. Acum este pe cale să apară și încerc să rețin lucrurile bune care s-au petrecut în toți acești șase ani de când m-am apucat de el. Nu știu cum va fi receptat, ce se va întâmpla după ieșirea lui în lume. Ceea ce știu este că am încercat, din răsputeri, să fac un lucru bun. Dacă a și ieșit, rămâne de văzut.

gelu diaconu
https://www.facebook.com/omiedesemne/

 

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

2 Comments

Write A Comment