Yvan Goll s-a născut pe 29 martie 1891 la Saint-Dié (Franța). Absolvind gimnaziul german din Metz, studiază filologia la Strasbourg și obține titlul de doctor. La Zurich se împrietenește cu James Joyce, căruia îi transpune în limba germană celebrul Ulysse.

În 1916 se căsătorește cu Claire Studer (traducătoarea de mai târziu a poemelor sale de limba franceză) și în 1919 se mută împreună cu ea la Paris. La invadarea Franței de către trupele hitleriste, Goll se refugiază în Statele Unite, apoi, în 1947, revine la Paris, unde moare de leucemie pe 27 februarie 1950.

Cu intenția de a-l salva de la moarte, o mulțime de poeți americani, germani, francezi, austrieci și norvegieni și-au oferit sângele necesar pentru transfuzii. Poetul „înfrățirii umane” a publicat de-a lungul vieții câteva zeci de volume (poezie, proză, eseistică etc.), unele înnobilate cu ilustrații semnate de Matisse, Picasso, Marc Chagall, salvador Dali, Georg Grosz, Hans Arp și Wili Baumeister.

Poemele de mai jos și nota biografică au fost preluate din volumul „Noul Orfeu”, apărut în 1972 la Editura Univers. Traducerea îi aparține lui Petre Stoica.

Acarul

Toate zilele mărunte și murdare o iau de la capăt.
Fiecare revine mâhnit la destinul său.
Trenuri de mahala aduc din noaptea zgomotoasă
În orașe de sticlă: făpturi fără ochi,
Pălării boțite și râsete cu proteze.
Încremeniți ca-n fotografii
Doamne și domni stau lângă portieră.
Pentru ei a cules mănunchiul de albăstrele
Din câmpul sub lună unduind auriu?
O, până la gară toate se vor ofili!
Și acarul în bluză albastră
(Ca un înger cu grațioasa trompetă)
Prin semne scurte desparte drumurile oamenilor:
Poate el singur știe încotro, încotro…

Măruntă seară de joi

Pentru Claire

Măruntă seară de joi
Ce aștepți în Piața Armelor
Sub șalul tău de umbre ecosez?
Vântul se răsucește în jurul fustelor tale
Ploaia îți piaptănă părul roșcat
Aș vrea să-ți spun un cuvânt plăcut
Ca tu să nu te simți atât de singură
La țărmul nopții
Dar trebuie să plec
Pământul se rotește și mă poartă
Spre ziua de vineri

Călătorie în mizerie

Și cât de dureroasă-i singurătatea umană
Când priveliști cu aceeași durere ca a ta se abat de la tine
Și se retrag în gândurile lor, ție atât de străine!
Când o gară te aruncă mie în ploaia rece
Iar un vagon de marfă cerșește, pustiu și fără speranță.
Aici o gloabă șargă se târăște pe ogorul întunecat.
O, de-ar ști că exiști,
Că-l iubești, i-ar crește spre cer albastre aripile.
Uneori apa te privește cu ochi mari
Și pentru că nu te vede zâmbind
Se închide în ea însăși tristă și searbădă.
Și atunci le părăsești pe toate. Te smulge mai departe destinul.
De lângă dig bătrâna cocoșată va privi mereu și mereu după tine,
Dezolat stă pe frontonul înclinat afișul țipător.
Și atunci le părăsești în neîmplinita smerenie a dragostei,
Tu însuți un singuratic așteptat de-un oraș
În care noaptea întreagă vei plânge la hotelul umil.

Foto credit Yvan Goll: https://www.estrepublicain.fr/edition-de-toul/2016/06/01/toul-phil-arts-redonnera-vie-a-yvan-goll-samedi-a-la-mediatheque

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment