Am primit această frumoasă carte, intitulată „Hoțul de ferestre” (Editura Mirador, Arad, 2019), de la poetul reșițean Costel Stancu, acesta asigurându-mă de simpatia sa în autograful dedicat. Adaug și eu că simpatia este reciprocă, iar ca dovadă voi deschide prima săptămână a lui septembrie cu trei poeme din volum, nu înainte de a face un mic excurs biobibliografic.

Costel Stancu s-a născut pe 2 mai 1970 în localitatea Vînju-Mare, județul Mehedinți. Este membru al Cenaclului Literar Semenicul din Reșița. De asemenea, face parte din Cenaclul Literar Nichita Stănescu al Centrului Cultural al Ministerului Afacerilor Interne.

Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timișoara.

A publicat următoarele volume de poezie:

Terapia căderii în gol, Editura Hestia, Timișoara, 1995

Dominic sau despre imitația umbrei, Editura Hestia, Timișoara, 1995
Măștile solitudinii, Editura Marineasa, Timișoara, 1997
Golurile din pîine, Editura Marineasa, Timișoara, 1998
Fluturele cu o singură aripă, Editura Timpul, Reșița, 2000
Arta imaginației, antologie, Editura Vinea, București, 2001
Cîntarul de apă, Editura Marineasa, Timișoara, 2002
Vînătoarea promisă, Editura Marineasa, Timișoara, 2003
Ieșirea din peșteră, Editura Marineasa, Timișoara, 2005
Înghițitorul de creioane, Editura Tim, Reșița, 2009
Evoluț[email protected] umană, epigrame, Editura Tim, Reșița, 2009
Risipitorul de hîrtie, Editura Tim, Reșița, 2015
Ochiul din palmă, antologie, Editura Mirador, Arad, 2017

***

Ninge alb-negru. Ca în televizoarele vechi.
Eu tac. Tu alergi și rîzi nebunește. Rîsul tău
seamănă cu scîrțîitul unei viori în mîinile
unui clovn. Ești fericită. Îmi amintești de zborul
libelulei peste un lac împietrit. A înghețat
ochiul din palmă, îți spun. Ție nu-ți pasă.
Mi-e teamă. Te prind de mîini și patinăm
Amîndoi, cu capul în jos, pe gheața
din ce în ce mai subțire a cerului.

***

În copilărie aveam un prieten imaginar.
Îl țineam ascuns în pivniță. Îi duceam,
pe furiș, mere, nuci… Într-o zi, coborînd
după o cană cu vin, tata m-a surprins acolo.
Ce faci? m-a întrebat. Vorbesc cu
prietenul meu imaginar, i-am răspuns.
A doua zi, m-a dus la doctor.
Nu e nimic anormal, i-a spus acesta,
cînd eram de vîrsta lui și eu aveam
un astfel de prieten. Hai, că e nebun!
a hotărît contrariat tata. În drum spre casă,
ne-am oprit într-o librărie și mi-a cumpărat
o carte cu povești. Ai aici cîți prieteni
imaginari vrei tu, m-a asigurat el.
Eu l-am crezut. Au urmat alte și alte cărți.
A trecut timpul. Azi, stau și privesc,
zîmbind, cum fiul meu se miră că,
în fiecare carte pe care o deschide,
găsește coji de mere, resturi de nuci.

***

Mi-au urcat jucăriile în podul casei
și au ascuns scara. E timpul să te maturizezi!
Nu știam ce înseamnă asta, așa că am început
să-mi fac jucării din tot ce mă înconjura.
Să mă dezvețe, m-au închis într-o cameră goală.
Dar nu m-au învins. Mi-am construit jucării imaginare.
Cu unele din ele mă mai joc și acum, după atîția ani,
ori de cîte ori simt gustul dulceag al morții.
După moarte, le voi lăsa moștenire altui copil.
Poate le va accepta, poate nu. Fiecare copil
are propriile-i jucării exilate în podul casei.    

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment