Dana Banu s-a născut la 16 martie 1970 în Târgu-Mureș. A debutat cu poezie în anul 1984 în revista Astra.  Trăiește în Paris.

Volume publicate în ultimii ani:

„Orașul părăsit” (Editura Napoca star, Cluj-Napoca, 2000) proză
„Poezii din țara lui Elian” (Editura Platytera, București, 2007) poezie
„Cântecul samovarelor” (Editura Agol, București, 2011) poezie 
„Și lumea cinema paradis” (Editura Agol, București, 2013) poezie
„Luna și Îmblânzitoarea de oameni” (Editura Tracus Arte, București, 2015) poezie
„Cartea singurătății” (Editura Platytera, București 2017) poezie
„Tu, înainte de toate  – Antologie de poezie de dragoste contemporană” (autor colectiv, Editura Paralela 45, 2018)

Etola nopții pe umerii zilei

Îi priveam urcând panta spre casă.
Trei bărbați obosiți, 3 nave întorcându-se noaptea în radă.
Par 3 himere alunecând prin noaptea de toamnă.

În vaza albastru-cobalt, flori de septembrie.
Vara s-a ofilit. I-au căzut toate petalele și a plecat.
Luna la Istanbul strălucește la capătul străzii peste apele negre.
În curând nostaljik tramvai va începe să șerpuiască prin Taksim
încă o nouă și tomnatică zi.

E ora la care vârsta le desenează femeilor mature
riduri delicate, cearcăne diafane și oțet otrăvit în priviri.
Bine ai venit la mine, bătrânețe!
Bine ai venit, o tinerețe întreagă te-am așteptat!
În loc să intre a râs, s-a întors și-a plecat.
Își va găsi adăpost într-un trup al cuiva de ea speriat.

3 umbre ușor descifrate, negru prin noaptea neagră venind.
Negru e bun, negru e pur. Iubește umbra, îți va arăta lumina.
Negru e culoarea locurilor prin care ai trecut și acum nu mai există,
a oamenilor care te-au iubit și acum nu mai există,
a țării  pe care ai părăsit-o pentru un bărbat.
Un bărbat uriaș care înaintează acum înspre casă,
umăr la umăr cu prietenii voștri.
În curând vor ajunge.
Nicio apocalipsă nu ar putea să-i oprească din drum.
Ei taie noaptea adânc. O supun.
Înaintează prin aerul nopții orientale
cu scânteieri de safire, peruzea și rubin.

El intră în curte. Înalt și doar al meu.
Cu ochii de strugure, cu pletele albe, cândva arămii.
Lumina e stinsă. Crede că am adormit fără el.
Prin noapte intră în casă odată cu el arome de fructe ale toamnei,
de neroli și rodii, de tutun și piatră cubică spălată de ploaie.
El intră cu buzunarele pline cu daruri:
o insignă veche de aviator din biroul Bunicului Ozgur,
un soldățel românesc vechi de plastic
din cutia de tablă în care Grig ține de-ale lui de prin viață
știu că mai ține acolo și o bucată albă de pânză
în care ultima dată când am fost la București, anul trecut,
am pus pământ din fața blocului nostru din Drumul Taberei.
Un capac colorat cu stemă regală
de la nu știu ce băutură din locanta rusească,
o pană de saz pe care i-a dat-o Emre care știe
că strânge de peste tot mărunțișuri pentru mine;
o pietricică maro cu pete albe în formă de barcă.
Un pătrat auriu cu fața lui Mozart, de ciocolată.
Și toate ale mele, și doar pentru mine!

Bărbatul meu intră în casă. Aprinde lumina. Crede că dorm la etaj.
Un zâmbet cât un continent care nu se va scufunda niciodată
i se desenează pe față.
Își golește buzunarele pe masa din bucătărie încet.
Se gândește că dimineață le voi descoperi uimită întinse pe masă,
voi bate din palme, voi striga, voi țopăi în jurul lui
apoi îl voi trage ca de obicei de urechi și de barbă.
Și deodată apar în ușă râzând.
Se întoarce spre mine surprins.
Etola nopții se așază pe umerii zilei.
În mijlocul nopții s-a făcut dimineață.

Visul Măcelarului

Insomnii orientale cu poezii mustind de biografism
și cu Măcelarul din cartier făcându-mi semne
să vin la o cafea.
Printre cotlete de berbecuț, adana kebab,
urfa kebab și kasap köfte (chiftelele măcelarului),
mă simt diafană, o Beatrice demnă de un Dante
intelectuala Doamnă T. a lui Don Camil.

Mă zăresc în oglinda prăvăliei,
încadrată de trandafiri decorativi roșii din plastic
perfect asortați cu roșul rozaliu al antricoatelor de vițel.
În colț un mic tranzistor
de pe vremea părinților și bunicilor tânărului Măcelar
tranzistorul e alb-ivoriu precum oasele din galantar
pline de măduvă.
Timpul s-a oprit în mica măcelărie.
Ceasul de perete e defect.
O muzică de serial turcesc dansează pe deasupra cotletelor
și acoperă ayranul din frigider,
tânărul Măcelar continuă să se învârtă în jurul meu.
Nu vorbim deloc.
El stă cu mâinile stinghere pe lângă corp
și se uită în tăcere la mine.
Poate ca să își aducă aminte după ce plec.
Cred că îi place să mă vadă în prăvălia lui.
E tânăr și singur. Mica măcelărie e tot ce are.
Și-ar fi dorit să fie aviator dar nu a trecut examenul.
Știe că îl înțeleg și e un minut fericit
printre trandafirii de plastic, tranzistorul de culoarea oaselor
și galantarul plin cu toate visele lui de bărbat tânăr,
transformate în praf, pulbere, oase și kebab.
Eu îi zâmbesc, el îmi zâmbește larg. Omenește.
Apoi plec.

Mi-e un somn de m-aș întinde în băcănia de lângă măcelărie
cu capul pe o rotiță de cașcaval Hellim,
cu mâinile sprijinite de borcanele cu bulgur
și picioarele băgate în cutiile cu pekmez și tahini.
Simt cum somnul nopților nedormite
îmi desenează dungi violete sub anticearcăn.
Arunc o mutră fioroasă băcanului.
Îi cer țigări și el se bucură. Crede că așa arată fața mea prietenoasă.

Măcelarul a venit după mine. Zâmbește rotund în continuare.
Știu că îi plac mai mult decât se cuvine.
O femeie simte întotdeauna când măcelarii o plac.
De Onisim îi e frică și când îl vede tace abrupt.
Se sufocă și trage insistent de gulerul cămășii.
Onisim râde și îi face semn că nu e cuminte.
Măcelarul îmi oferă mereu cadouri:
coșulețe cu săpunuri mici și colorate,
șervețele parfumate,
sticle cu colonii de lămâi și căpșuni.
Coloniile miros puternic,
le dau mai departe Mayei care le dă Edei,
care le pune în pungă și punga o lasă pe stradă
lângă gunoi
alături de visele Măcelarului.

Când scrii poezii în septembrie
și Măcelarul își rotește mâinile ca elicea avionului
cu care în curând vei pleca și pe care el și-ar dori să îl piloteze
dacă am trăi într-o telenovelă turcească.
Dar nu trăim într-o telenovelă turcească
iar el va rămâne singur să privească din ușa prăvăliei
oamenii care nu îl salută niciodată și nu cumpără nimic de la el.
Avioanele care trec pe cerul Istanbulului și nu sunt pilotate de el.
Trecătorii cu măștile lor albe printre care nu voi mai fi și eu.
Tinerețea lui pilotând avionul și plecând spre Paris odată cu mine.
Când scrii poezii în septembrie și insomnia orientală te cuprinde.
Lentoarea ei te ține captivă. Zgomotele se îndepărtează.
Totul pare deja întâmplat. Culorile devin puternice
apoi se estompează și poeziile se scriu singure.
Somnul e parcă din ce în ce mai departe.

Băutorii

Nopți albe, zile de vată, toamnă în falduri baroce.
Sunt în vacanță. Scriu exerciții-poezii biografiste
și mă uit la albume cu poze.
Insomniile mele vin odată cu toamna
stau ce stau, apoi pleacă încet mai departe.
Seară mă trezesc la viață.
Merg pe chei și arunc pietricele în Bosfor.
Uneori mă gândesc la țara mea de acasă.

Onisim e în săptămâna lui anuală de băut seara cu băieții.
Concediu tradițional rusesc.
Noaptea când vine acasă îmi cântă la chitară
din cântecele lui Vîsotski.
Vocea lui e gravă. Ochii îi strălucesc prin aburul nopții.

Îmi place să îl aștept în fereastră.
Aerul răcoros și violet al toamnei e aromat.
Așteptarea mea are culoarea crepusculului
și a nopților albe din Piter.
Uneori mă strigă din stradă: Maia Danușka! Danușka maia!
Bulgarul Georgi, vecinul, râde și îi spune nevesti-sii Ivelina:
A venit pictoru’ acasă!
Eu fug înspre el și e bine.

Onisim bea cu ai noștri.
Se întâlnesc toți seara pe strada în pantă
cu dale gri din piatră cubică sclipind fericite
apoi merg la locanta rusească din cartier.
Am avut și eu o lungă perioadă în care am băut
chiar mai mult decât un bărbat.
Eram nefericită, singură și confuză.
Mi-am băut paharul. M-am săturat. L-am lăsat.

Onisim bea catifelat, povestitor, cu ochii sclipind jucăuși.
Îi place să asculte muzică rusească atunci când bea.
Nu e singur. O are acasă pe Danușka lui, o iubește. E fericit.
Bea cu Grig care îi povestește despre femeile lui.
Nu știu cum le poate ține minte pe toate.
Sunt atât de multe încât oricine le-ar pierde șirul.
Grig e singur între atâtea feminine absențe.
Bea românește, cinstit, apăsat.
Bea cu Igor care doar bea și nu vorbește.
Igor e tânăr și singur. Femeia lui cea tânără a murit.
Bea greu, plumburiu, întunecat.

Onisim bea cu Grișa care și-a ucis din greșeală iubita
în tinerețe într-un accident de motocicletă.
Grișa nu poate fi decât singur. Bea amestecat și anapoda.
Bea cu Bunicul Ozgur, apoi râd tare.
Bunicul Ozgur bea raki de anason care miroase oribil
apoi își șterge molcom mustața și barba.
Femeia Bunicului a murit demult.
Uneori el se întunecă. Atunci știu că se gândește la ea.

Onisim bea cu Emre, vecinul nostru cântăreț.
Emre cântă și în seriale turcești.
Iuri, patronul locantei rusești, face multe temenele când vine
și scoate pentru el sticle de băutură cu forme cochete.
Emre e cel mai tânăr dintre ai mei.
Are o soție ca o divă de la Hollywood.
O cheamă Eda și îl iubește.
Bea vesel ciocnind des cu Onisim.
Când se îmbată cântă la saz
toți turcii încep atunci să pâlpâie colorat
precum beculețele sărbătorilor de Crăciun.
Kemal nu bea cu ei pentru că e musulman practicant
nu consumă alcool.
La sfârșit îi duce cu mașina pe fiecare acasă.
Are o față de urs panda și 5 copii.
E fericit când venim la Istanbul pentru că mai câștigă un ban.
Vremurile sunt peste tot bolnave și grele.

Ai mei sunt veseli. Sunt bărbați. Sunt frumoși. Îmi par uriași.
Aș vrea să fim cu toții nemuritori.
Îmi place tare mult să scriu despre ei.
Insomniile mele de toamnă devin mai blânde.
Viețile noastre adie ușor.

Cazanul cu poezie

Încercam să le spun: „Nu mai scrieți, mă băieți, la grămadă!”
dar ei o țineau una și bună
că există camaraderie literară, grupări, mișcări și curente.
Din când în când mai murea câte unul dintre ei
ucis de alcool, droguri și nebunie.
Atunci camaraderia literară tăcea.

Copii ai poeziei și victimele ei. Funcționari ai morții.
Toți scriau la fel, nu îi citea nici dracu, doar ei între ei.
Se mai băteau pe străzi, se mai certau pe net.
Își mai luau câte un nume fake și se înjurau murdar,
prieten cu prieten, pe ascuns.
Lumea își scuipa în sân, își făcea cruce și îi lăsa necitiți.
Credeau că sunt geniali, rebeli și nemuritori.
De fapt scriau toți la fel și se ajutau unul pe altul să moară.

Iubirea îi părăsea
deși scriau inteligent despre ea și poate
și-ar fi dorit să îi frângă trupul tânăr
măcar câteva nopți în așternuturi purpurii de mătase.
Viața îi părăsea
deși se agățau cu disperare de ea bând-o și fumând-o
zile și nopți fosforescente la rând.
Tinerețea îi părăsea.
Și-o mai trăgeau între ei dar tot mai rar.
Mai apăreau uneori fete prostuțe și anoste
îndrăgostite etern de imaginea eseniană a artiștilor de crâșmă.
Hei, baby! Esenin era maniaco-depresiv.
Spărgea în public mobilier, veselă și oglinzi.
Nici măcar Isadora nu a rămas lângă el.
Biete femei neiubite, codependente și repede ofilite.
Târând bărbații poeziei rupți de beți și drogați de prin crâșme
spre lumea de afară care îi privea nepăsătoare
și refuza să îi citească.

Parcă am fi fost toți pe malul înghețat al nordicului Ienisei.
Ce nu înțelegeau însă băieții era că
fiecare trăiește în iurta lui și își scrie singur poezia.
Una singură pe cap de om.
Poeții sunt oamenii unei singure poezii.
Toate versurile tale la un loc formează o singură poezie.
Scrii singur, mori singur.
Când se termină bâlciul, în urma circului rămâne pustiu.
Vântul spulberă foi albe, necitite de nimeni.

Poezia te poate ucide. Scrie-o înainte să te piardă cu totul.

O înserare de toamnă

Trecem pe sub stelele care se vor aprinde în curând
acum nu se văd dar la noapte vor fi ale noastre
bulevardul e primitor
el mă ține de mână
el mereu mă ține de mână.

Trecem printre voci printre oameni străini
printre lumile altora acoperite de măști
graffiti-uri vânzători de portocale și rodii
arome de neroli și tamarin.

O înserare de toamnă
el mă ține de mână
să nu mă piardă în umbrele ei
să nu mă piardă în înserarea de toamnă.

„Nu poți scrie poezie dacă ești fericit!”
se aude urlând corul poeților de poezie uciși
dezbrăcați înfrigurați umiliți
aruncându-se goi în malaxoarele și abatoarele lumii
purtându-și nefericirea stindard
armata învinsă le e încă înainte de primul cuvânt.
Strălucesc rănile poeților
nimeni nu se încălzește la flacăra lor
se prăbușesc singuri în înserarea de toamnă.

Va trece și toamna
va veni frigul iernii
poeții vor continua să moară singuri
aruncându-se în propriul lor gol
în malaxoarele și abatoarele lumii.

Ei nu lasă pe nimeni să îi țină de mână.
Ei cred că nu poți scrie poezie dacă ești fericit.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.