Ana Săndulescu (n. 1989, Vaslui) a publicat în revistele: Dacia Literară, Observator cultural, Revista Nouă, Tiuk! şi Zona Literară. La 26 de ani a debutat cu romanul „Anamneza” la Editura Herg Benet, iar în 2017 a beneficiat de programul „Rezidenţe FILIT pentru scriitori români”. În 2019 a coordonat volumul de interviuri „Prietenii și Literatura. Club 8, OuTopos și invitații lor” (Ed. CDPL). În prezent, trăiește și muncește în București, iar în timpul liber traduce romane pentru Editura Litera.
1. Espera
Cineva a citit câte ceva din mine, dar nici de data asta
nu s-au ivit mulți oameni, nu ca atunci când la Mall
se anunță un mare concert autohton.
Îmi scapă cum am fost percepută,
lumea dădea din cap, dăinuia o tăcere in petto,
nici după lectură nu s-a zis mai nimic.
Nu s-au oferit sugestii de îmbunătăţire cum s-ar fi
întâmplat dacă aș fi fost un eveniment despre rețete
de bucătărie; mi-e clar, în lumea Liei, fiecare e pe cont propriu.
2. Lia
Eu niciodată nu m-am considerat o persoană creativă, o artistă, am râs de cuvinte fastuoase: croazieră, Michelin, exclusivitate, Deloitte, limuzină. Pun toate schițele, toate construcțiile sub semnul întrebării pentru că nu-mi dau seama dacă creez lucruri pe care tatăl meu le-ar fi creat dacă ar mai fi fost în viață sau dacă am, într-adevăr, vreo înclinație nebănuită, ascunsă. Trăiesc într-o uriașă gaură neagră care e guvernată de dispariție. Dispariția e împărăteasă aici. Cine a făcut lobby?
Cine a învestit-o cu atâta râvnă și ce valoare are dânsa?
3. Espera
Credeam într-un start bun, un început pur,
pe afiș erau: Víctor Agata, Pascual Inés și
Amelia Hernán, fiecare cu picturile și
cu poeziile lor de companie,
some of them gave me the stink eye, alții
nici nu s-au uitat la mine.
Senzația că eram translucidă, multiplicată
de efectul spectatorului,
începeam să-nțeleg
ce simt oamenii atunci când sunt stânjeniți,
ce simte Lia când iese din casă,
eram mai puțin de-o umbră, poate o alveolă.
4. Lia
Creierul meu e la fel de boțit precum un cearșaf cu denivelări pe care s-a iubit o femeie sălbatică toată noaptea. Mi-e teamă de starea asta paradoxală pe care am cuibărit-o în mine de când ea a plecat. Mereu am crezut că eu sunt mama. Așa mi-a dat impresia, asta m-a făcut să cred. Acum membrele mele și uterul adăpostesc toată trădarea ei, deci ură, dar și milă, pentru loviturile pe care le-a primit atâția ani, iar dacă era un bebeluș toxic, de ce nu m-am prins la timp, de ce
am alunecat în prietenia noastră ca într-o caznă cu otravă.
5. Espera
Mă intrigă circul uman, seismul antropologic
cum o secundă face diferența,
cum un moment îți poate răsuci destinul,
ratându-l sau încununându-l.
Între timp, m-am deprins cu Marele Oraș,
cei care scriu îmi dau târcoale,
care şi cum, să-mi prezinte marile lor lecții
literare, personale, arbitrare.
Lia are grijă de mine acum,
un poet pe nume Víctor
îmi spune să mă bucur că
„oricum n-o să dureze mult”.
