Mihai Marian a publicat două cărți de poezie: “negru opac” (2018) și “în timp ce tu” (2019). În toamna anului 2019, alături de poeta Lorena Purnichi, a fondat la Buzău Clubul de Lectură Noise Poetry.
Este câștigătorul a câtorva concursuri de poezie, redactor al revistei literare buzoiene “Literadura”, și face parte din echipa proiectului cultural “ArteCarte”. Poemele sale au apărut în numeroase reviste dintre care amintim: Sintagme Literare, Poesis International, Ramuri, Familia, New York Magazine, Conta, Hyperion, Arca, Spații Culturale, dar și pe diverse site-uri: “OPT motive”, “O mie de semne”, “Poetic Stand”.
Unele dintre poeziile sale au fost traduse în engleză, spaniolă, maghiară și italiană. La rândul său a tradus poezie pentru Poesis International, Conta, Literadura, Hyperion și multe alte publicații. A citit la ediția cu numărul 200 a Clubului de Lectură Institutul Blecher. În 2020 a câștigat premiul trei la Concursul Național de Proză Rețeaua Literară.
În prezent lucrează la alcătuirea unei antologii de poezie americană. Poemele sunt alese și traduse de acesta.
În toamna anului 2021, la editura Vinea, va apărea o antologie a poeziei tinere alcătuită de Mihai Marian și Nicolae Tzone. Poemele sunt alese dintre cele care au fost publicate la rubrica “your noise”, pe pagina de Facebook a Clubului de Lectură Noise Poetry.
Acum
când Gashadokuro
își leapădă și cel din urmă strat de piele,
iar Ubume rămâne veșnic tânără și frumoasă,
în momentul acesta de levitație și extaz
ca și când un personaj de film ar fi căpătat
dintr-odată conștiință de sine:
un fior de trifluorură de clor
peste smalțul dinților.
Pe sub pielele aruncătoarele de flacări,
apoi progresiva disipare a stărilor
ca după o partidă de sex.
Mă concentrez la jocul simțurilor
și încerc să găsesc
pentru puii de maimuță,
pentru pumele estice,
pentru cei care așteaptă încă pe listele de transplant,
adăpost în hexafluorura de sulf
în care să plutească pînă la înălțimea
de doi metri cincizeci și șase,
de acolo de unde Ronaldo a înscris cu capul
în meciul cu Juventus.
Încerc să găsesc o explicație pentru lumea în care
megapixelii telefoanelor surprind chiar și momentul
în care martirii speciei noastre
aproape epuizați
aproape euforici
își calculează șansele de-a părăsi planeta
privind
într-o întârziată rază de soare în care sclipesc
cristale de gheață
mâini mici
deja gazoase.
Încerc să găsesc motive să cred
că lumea aceasta, în care
totul arde
cuprins de-o febră
pe care nicio mamă n-a putut să o domolească,
va fi salvată de înțelepciunea unei păsări
mici și sfărâmicioase
lovind în fereastră cu ciocul.
________________
&
Din exterior, frica pare mult mai evidentă
decât durerea.
Un animal care este complet singur
și dă expresie deplină durerii severe
acționează mai puțin relevant
decât un animal care se sperie.
Însă cum era înainte spaima mea,
asta nu știu și n-am ştiut niciodată.
Doar uneori,
privind fotografii făcute la vreo petrecere
sau în mijlocul orașului,
pierdut în mulțimea de oameni, observ cu o uşoară preocupare
ironică zvâcnetul,
grimasele ei pe chip.
Un basorelief,
un fragment hieroglific al unui imperiu nomad.
Mort sau viu. Somn
neîntrerupt de vise. Perfect.
O să-ncerc să scap de ea
făcând pe prostul.
Voi începe
să adun pentru rezerva mea de curaj
să pot să schimb lucrurile,
să pot să spun că în fotografiile acelea,
nu frică era ceea ce vedeam.
Ci tăcere. O tăcere cum am văzut
că emană doar pubelele de gunoi
şi cum doar în tăcere însăși am ascultat.
_______________________
Te-am auzit zicând: bine, mă, nu îți mai trimit nimic
dacă te plictisesc atât de tare,
dar era o chestie pe care voiam s-o vezi.
Doar adormisem. Eram obosit.
În dimineața aceea jucasem mult tenis în Moghioroș. Visam că eram în cădere.
Mesajul tău m-a trezit și căderea
a devenit reală.
Nu pot să dorm ziua.
Si cinci minute dacă o fac, mă trezesc cu
un tremur puternic.
Se zguduie patul,
lacrimile din pieptul mamei anxietate,
toate cele 42 de substanțe misterioase
din trupul uman.
Trebuie să inspir adânc
de câteva ori la rând ca să îmi revin,
să se liniștească plăcile tectonice
dintre inimă și plămâni,
particulele de praf care plutesc prin
aerul din cameră.
Vreau să trăiesc și să dorm. Să dorm cum dorm alții.
Mă uit la ce mi-ai trimis.
În fotografie,
pe o bancă în parc, un boschetar doarme.
Știu. Îmi lipsește curajul.
Se-aud voci vesele prin fereastra deschisă.
Tună și fugeră. Ploaie de vară.
Trag cearșaful peste cap. Acum e-ntuneric.
E ca și cum tot ce există stă între noi.
Doar dacă ți-a plăcut acest articol:
Sprijină și tu jurnalismul cultural independent donând orice sumă aici:
https://www.patreon.com/omiedesemne sau direct în contul RO98INGB0000999909778881 (RON) deschis la ING pe numele Gheorghe Deaconu.
