Chiar dacă poemele semnate de Mirela Iliescu au fost publicate deja pe platforma prietenilor de la Noise Poetry, nu cred că acest lucru este un impediment pentru ca ele să apară și aici. Gestul meu de a le facilita apariția pe O Mie de Semne trebuie interpretat nu ca un fel de copy-paste poetic, ci ca o validare.

Mirela Iliescu (n. 1982) este absolventă a Facultăţii de Filosofie-Jurnalism.  

***
speram ca bătăile inimii să nu înroșească rochia scurta și-albastră  
îți mărturiseam 
directă ca un glonț ce voia să-ți  tulbure mintea, să-ți  împrăștie creierii ca pe firimituri ce duceau spre mine
îmi mărturiseai
iar eu alergam spre casă cu rochia mea roșie și inima în palme ca un glob nefiresc într-o zi de vară.

***
În fiecare dimineață îmi spăl fața cu apă rece și încerc să-i imprim moleculele vii in țesătura pielii.
Văd chipul asortat cu faianța albă și îmi spun că sunt aici. 
Ce mirare.
M- am văzut în oglindă în fiecare zi dar am simțit mereu că e o rudă îndepărtată venită  
să-mi spele chipul   
cineva care arată ca mine, miroase ca mine îmi folosește cremele și pașii. 
În tot timpul ăsta, rochiile mele foșnesc pe alt trup, chiar eu le dau jos de pe umerașe și îmbrac o păpușă. 
Seara dezbrac aceeași păpușă, îi dezleg și gândurile, folosesc aceleași umerașe care miros a mine și-apoi încep să mă caut pe sub pat.

***
după fiecare iubire m-am descompus.
trupul a rămas mereu la mine ca într-un partaj nedrept din care câștigi  doar o valiză plină cu zdrențe.
atât.
mi-a rămas și golul din stomac pe care nu- l pot umple nici o viață mai târziu.
sufletul s-a împuținat de fiecare dată transformat într-o  piață pustie la sfârșitul unei zile.
o cutie goală, murdară, ruptă și aruncată pe tarabele împuțite.
bucăți din mine zac prin podurile caselor, în saci bine legați, de teamă să nu murdărească destine.

***
Totul e atât de politically correct.
Sângele care-mi pulsa ridicol de tare încât eram convinsă că-mi va săpa venele și-o să se vadă, 
furia pe care o țin strâns legată în lesă de cand era un pui, de cand eu eram un pui, care-mi transformă stomacul și capul intr- o mașină de spălat cu o mie doua sute de rotații pe minut.
S-au domesticit toate ca niște biete oițe. Epiderma nu mai tremură la scâncetele lumii, nu se mai învinețește, rămâne albă, perfectă ca o mănușă de catifea ce îmbracă tot.
Apoi lehamitea care ține de cald în vremurile astea, protectoare ca o mamă.
Sunt bine, cu ochii larg deschiși plutesc fără să cer mântuire nimănui.
Emoția, copilul meu drag, e pusă la colț pe coji de nucă.
N-o să mai îndrăznească!
Un aer gros plutește deasupra ca un caimac, mă ține sigilată, o matryoshka mică prinsă în burta celei mari.

***
Când ne-au sunat am știut că ne vom ciobi un pic. Văzusem în filme și tot din filme știam că ar trebui să ne frângem. În schimb am privit în oglindă silueta ta pregătită să mai care un pic. Mi-ai spus că nu e timp să te frângi tocmai acum, sunt toți ai tăi care se rup mult mai ușor iar tu ai grijă să faci noduri strânse printre ei.
M-am bucurat că n-am fost eu prima, n-aș fi putut să car atât, casa mea dinauntru e din paie care își iau tălpășița la primul suflu. Atunci am știut că trebuie să am grijă de casa ta. Să-ți dau cât pot, cât știu și să mă frâng mai târziu
Ți-am mângâiat ușor spatele. Atât am știut să fac. Eram și eu obosită. O scuză. Fiecare avusese terenul lui minat. Fiecare cu bubele lui.
Când ne-am simțit încolțiți am stabilit să ne împărțim morții. Am crezut că înjumătățim durerea. Cât de naivi!
Doi ani mâncați de molii.
Doi ani trei cancere.
Am câștigat un pumn de teamă.
1-0 pentru mine.
ca și cum m-aș curăța cu apă și săpun, aș freca zdravăn toți porii îmbâcsiți cu tine până la epuizare
aș da jos toată pielea arsă de amprentele tale, o obsesie ca o cămașă de forța în care m-am înfășurat precum pasărea nătângă cu trupul prins în laț 
ar rămâne umerii goi și-atât de întrebători, umbre vlăguite de neputință.
 
mi-aș desface părul ca să par liberă 
de toată povara atingerii imaginare
de toată muțenia dintre noi care crapă din când in când ca un ou pe asfalt, se prelinge prin toate colțurile memoriei, începe o joacă cretină din care nu iesim niciodată vii.
limbile de foc atât de agile care scormonesc până la sânge și-apoi iarăși cenușa ca un covor peste timp.
jur ca aș face toate astea dacă aș avea un dram de curaj.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.