Savu Popa s-a născut la 15 februarie 1991 în Sibiu. Poet şi profesor de limba română în județul Sibiu. Membru al cenaclurilor Zona nouă, în studenţie, şi al cenaclului online Qpoem.

A debutat cu poezie în revista Euphorion, în anul 2004. I s-a publicat poezie în revistele Zona nouă, Euphorion, Ateneu, Familia, România literară, Qpoem, Banchetul, Sintagme literare, Lumină lină, Discobolul, Actualitatea literară etc.

Volume de poezie: Ipostaze, Editura „Paralela 45”, Pitești (colecţia Avanpost), 2017; Noaptea mea de insomnie, Editura „Cartea Românească”, București (colecția Cartea de poezie), 2018.

***

Când se face seară,
Unii dintre noi trăiesc în lumea asta
Ca într-un sac de dormit, într-o cameră de cabană veche,
Direct pe podeaua găurită,
Senzația de scufundare în grâul proaspăt,
Curentul vine dinspre sud,
O voce aparte.

Ceilalți
Simt lumea aceasta, parcă ar purta o cămaşă şifonată,
Aflată ultima pe umeraş, toate celelalte sunt puse peste ea,
Încă se mai simte un uşor parfum al deodorantului,
Te strânge puţin la umeri
Când încerci să îi aduci in faţă.

***
Poeții,
Niște infractori,
Încercând mereu
Să modifice
Codul penal
Al realității.

O certitudine e mai necesară uneori decât un pahar cu apă

Văd lucrurile altfel,
privirea mi s-a eliberat
din strânsoarea cearcănelor,
iar imaginile au devenit tot mai clare,
realitatea are baterii noi:
combustie spontană,
confruntări de idei
duse pe planuri înclinate,
accelerarea unor trăiri
până când se ajunge la limita unor stări,
o paradă invizibilă a energiilor de pe întreg
pământul,
ideile importante ale omenirii în scădere
ca rezervele de petrol,
credibilitatea însingurării verificată online.
o certitudine e mai necesară uneori decât
un pahar cu apă.
Imaginile tot mai clare,
șlefuite de privirile noastre
până când devin oglinzi.
În lipsa mişcării,
între fiecare dintre noi
ar apărea
câmpuri minate.

***
Ea a ieşit din casă,
și-a şters tălpile goale
de preşul de la intrare,
respiraţia ei, la atingere,
o pană albă.

A luat fiecare haină din maşina de spălat
la urmă, cerul şifonat,
l-a pus peste,
a ieşit afară,
l-a atârnat la locul lui
de la un capăt la altul
cu două cârlige cam rupte.

***
În vis ascultam
la căștile din interiorul urechilor
poemele subliminale,
pulsul mi-era învăluit
în pânze de păianjen luminoase,
deschideam ochii, imaginile scânteiau,
îmi întindeam mâinile, treceam aerul înot,
palmele îmi deveniseră
două respirații încremenite, două respirații de nisip umed,
dintr-o scrâșnire din dinți,
ca două focuri de artificii izbucniseră două renunțări
care purtau măștile nereușite ale unor certitudini,
pupilele ochilor mi se transformau
în două timpane pulsând,
vedeam și auzeam în același timp,
umbrele înveșmântate în surâsuri cenușii,
umbrele se transformau în ceață, se depuneau peste obiectele
țipătului ieșit din corzile vocale
ale unui acvariu părăsit.

La final, vedeam cum între întuneric și lumină, granița era o scară urcată de un cascador plin de funinginea remușcărilor, copleșit de povara unui sac de aripi de plumb.

***
Iată, apăs butonul,
cum sclipesc beculeţele
unei instalaţii
de Crăciun
în care te înfăşori,

Nici nu ne-am dat seama,
timpul a trecut repede,
din cutii, cioburile unor globuri,
în ele, albastră imaginea mea
la celălalt capăt al camerei.

Apropierea zăpezii ne înfioară,
parc-am atinge un obiect electrizat.
aerului îi cresc ţepi
În jurul mâinilor noastre,

De sărbători, stăm
în cel mai frumos loc,
Mai e un pic şi începem
Să ne zidim ferestrele
Înainte de răsărit.

***

Tata ducea într-un lighean un peşte uriaş,
un peşte lucios, umed,
un pește din ape înghețate de spaime,

un miros înţepător de noroi şi moarte,
un miros puternic de motorină,
în urma scrâșnirii din dinți a mamei,
un miros de mucegai,
În urma gândurilor mele goale,
un miros de alge uscate
avea tăcerea tatălui.

Ochii peștelui deschişi, vii, atât de vii,
mă hipnotizau privindu-mă,
ceva se mişca în albul lor,
ceva se mișca în aerul
căruia fisurile
îi desenau coroana unui arbore negru.

Am făcut un pas în spate,
eram cu picioarele goale,
podeaua rece,
podeaua de plumb,
podeaua tremura,

tata l-a luat,
l-a pus jos pe nişte ziare,
mâinile sale arătau de parcă ar fi frământat
creierii tuturor morților,
mâinile sale care, după prima lovitură,
rămăseseră fără amprente

C-un cuţit,
am început să curățăm solzii,

mai întâi de pe ochii mei.

Senzaţia de ameţeală, greaţa, nasul înfundat,
mestecam în gol, palmele uscate,
ştiam că nimic nu va mai fi la fel,
ochii, albul lor care inunda
o cameră fără prize, singurătatea.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.