Poemul „In Memory of My Feelings” îi este dedicat lui Grace Hartigan, este datat 27 iulie 1956 și a fost publicat pentru prima dată în 1958, în Evergreen Review. La noi a apărut în volumul „Meditații în imponderabil” (Editura Univers, Colecția Poesis, 1980, traducere de Constantin Abăluță & Ștefan Stoenescu). Varianta de mai jos îmi aparține (nota mea, Gelu Diaconu).

Varianta originală a fost preluată din volumul Frank OHara, Selected Poems, a new selection edited by Mark Ford, Published in the United States by Alfred  A. Knopf, a division of Random House, Inc., New York, 2008.

În amintirea sentimentelor mele

Liniștea mea are un bărbat în ea, e transparent
și mă duce calm, ca pe o gondolă, de-a lungul străzilor.
Are mai multe înfățișări, ca stelele și anii, ori precum cifrele.
Liniștea mea are atâtea personalități lipsite de apărare,
câte revolvere am împrumutat ca să le protejez
de ființele care-mi recunosc prea repede armele
și au crima în sânge!
                                    cu toate că iarna
sunt afectuoase ca trandafirii, iar în deșert
au gust de lichior de anason la gheață.
                                    Din când în când, retras,
mă-nalț în văzduhul răcoros
și privesc în gol la lumea imponderabilă recunoscându-mi
partenerii, munții. Manfred mi se cațără pe ceafă,
vorbește, dar nu-l aud,
                                    sunt prea melancolic.
Un elefant își ridică trâmbița,
banii flutură de la ferestrele țipetelor, mătasea își întinde oglinda
peste omoplați. O armă e „descărcată”.
                                    Una dintre personalitățile mele se năpustește
la fereastra #13 iar alta-și ridică biciul și alta
își fâlfâie aripile în mijlocul drumului printre flamingo roz
sub picioarele lor în timp ce se rotesc în cerc ultima oară buzele mele
sunt speriate și arse de soare, lovite de cozi, mascate de mizeria desfrâului,
caracterizare, guri căscate pierzându-și răsuflarea din cauza țipetelor
celor care pariază pe plămânii pământului.
            Atât de multe dintre transparențele mele n-au putut face față cursei!
Teroare pe pământ, ciuperci uscate, pene roz, bilete,
exfoliată lună plutind în derivă peste dintele stricat,
geamătul imperceptibil al respirației înăbușite,
                                    dragostea șarpelui!
Sunt dedesubtul frunzelor sale în timp ce vânătorul trosnește și gâfâie
și izbucnește, ca un balon de baraj dus de vânt după un nor
și moartea bestiei scoate fulgere,
                                    fluierând
și scoțându-și mănușa de pe mâna care-a apăsat trăgaciul. Ochii șarpelui
se-nroșesc la vederea unghiilor cornoase, iar el e-atât de neted!
                                    Personalitățile mele transparente
se zbat ca viperele într-o găleată, zvârcolindu-se și sâsâind
fără panică, cu o reacție oarecum îndreptățită
și pe moment acvilinul șarpe începe să semene cu Medusa.

2.

Morții hăituind
iar cei vii, hăituiți.
                                    Tata, unchiul meu
stră-unchiul meu și cele câteva mătuși.
stră-mătușă-mea murind pentru mine, ca un talisman, în război,
înainte de-a mă duce măcar în Borneo
vasele ei de sânge au țâșnit la suprafață
și-au explodat ca rachetele deasupra zbârcitei
invazii asupra Australienilor, ochii ei pieziși
ca ai celor invadați, dar albaștri ca ai mei.
O atmosferă de supremă luciditate,
                                    umanism,
simpla existență a elocinței,
                                    o navă ruginită
vopsită oranj, cu marea pe fundal
plină de marinari istorisind concepțiile arabilor
care sunt o dovadă în ei înșiși a răului de mare
ceea ce este o dovadă în sine a faptului de a fi hăituit.
O lovitură? prin urmare înoată.
                        Eu la 10 ani     la 19,
sau la 9 ani,     și alți câțiva ani. Cei
12 ani de când au murit toți, filozofic vorbind.
Și acum indiferența memoriei
ca un apartament întunecos din Grand Hotel
unde poșta sosește incognito,
                                    ale cărui fațade
au alunecat de secole în Grand Canal;
rachete zburând oblic peste o nuntă
                                    dispărând în noapte
din amintirile lor chinezești, și este o sărbătoare,
încercarea disperată de a-i număra pe măsură ce mor.
Dar cine va rămâne ca să fie aceste cifre
când toate luminile sunt moarte?

3.

Adesea cea mai stearpă întindere e cea mai bogată
mâna ridicându-se de foame spre un smochin
                                                                        săpând
găsește apă, limpede, docilă, sau acolo
adânc în nisip, unde doarme moartea, un murmur clocotitor
vestește bezna care va alina și va arde.
Ai preferat arabii? dar ei n-au stat să-și numere
invențiile, alergând prin nisipuri, transformându-se într-o
mulțime,
            îmbrățișând, de Ramadan, efigiile lor cele mai
blajine, cu penisurile rase cu sutele, ca o cămilă
seducând o capră.
            Și grecii, conștienți de valoarea lor uriașă, puteau să vorbească
despre timp ca de un râu și l-au traversat ca să intre în Persia, lăsând durerea
acasă pentru a fi transformată în statuie. Eu ador imitațiile romane.
Duhoarea scuipatului cămilei o înghit,
și toată putoarea caprei. Pentru noi ne-am mutat, Franța,
împreună într-o lume nouă, ca grecii, unde unii au nostalgii
după ideile pure, unde adevărul zace pe patul de moarte ca un unchi
iar una din personalitățile mele are o sentimentală năzuință pentru numere,
și o alta pentru rochiile de bal din vremea Directoratului și încă
una pentru „Destinul, Paris, destinul!”
                                                sau „Numai un rege poate omorî un rege.”
Câte personalități denumite are un erou de război adormit? sub
o pătură curată a unui pluton al flotei. Pentru oricare marinar
cu un ochi închis de frică și zvâcnindu-și brațul la un oftat al Lordului Nelson
el e mort de-a binelea; iar acum un umil subaltern se zvârcolește în așternut
furios cât pentru o mie, violând o amantă nebună
care se poate oferi doar pe ea însăși numeroaselor lui personalități.
                                                Ridicându-se
el se înfășoară în burnusul amintirilor în fața fierbințelii vieții
și se duce-n deșert ca să ia o poziție algebrică în această privință
un soare al fricii strălucind nu prea curajos. Le va cere personalităților sale
să voteze de frică, înainte să simtă un tremor,
                                    ca fugarii care vin din munți
cu zăpadă pe ei, demonstrând că uzura morală a minții încă e capabilă
de intimitate. Amanta lui îl va urma de-a lungul deșertului
ca o capră către un miraj, ceea ce e o chestie obișnuită în legătură
cu una dintre nenumăratele sale încheieturi,
                                    și stând întinși într-o oază, într-una din zile,
jucându-se de-a prinselea cu nucile de cocos, vor simți dintr-o dată miros de petrol.

4

Dedesubtul acestor vieți
înfocatul iubitor al istoriei se ascunde,
                                    cu limba scoasă
lăsând o sferă de scuipat pe un fir țeapăn de iarbă
și pentru o clipă nu-și mai zornăie coada
ca să admire steagul.
                        O caut pe iubita mea Shanghai Lil.
Acum cinci ani, vrăjit de scările de incendiu, m-am dus la Chicago,
o excursie memorabilă: fântânile arteziene! Institutul de Artă, cromozomul Y
pentru ambele sexe, absența creștinismului.
                        La șapte dimineața, înainte ca Jane
să se scoale, lacul de aramă se agita pe ambele părți
ale unui vapor norvegian; pe punte, câțiva bărbați murdari,
obosiți, se priveau în apă
așa cum cu ani înainte prizonierii germani de pe Prinz Eugen
pătau Pacificul cu rănile lor purpurii, pictate
de un medic al Marinei Militare.
                        Bărbile crescute și neliniștea constantă
din priviri. O să mă bărbieresc înainte să se trezească. Sam Goldwyn
a cheltuit două milioane de dolari cu Anna Sten, dar Grușenka a părăsit America.
Una dintre personalitățile mele stând în valuri, scăldându-se-n ocean,
ori sunt gol pușcă și am pe coapsă o plăcuță cu numărul diavolului.
                                                 E o binecuvântare
să te naști și să ai o viață cât mai variată. Modul în care a fost concepută
masca abia dacă sugerează sordidele identități.
Sunt un războinic hitit îndrăgostit de un cal. Nu știu ce sânge
care-mi curge prin vene mă face să mă simt ca un prinț african
sunt o tipă pe tocuri coborând scările într-o rochie roșie plisată
sunt un campion în cădere liberă
sunt un jockey cu fundul scrântit sunt o lumină cețoasă
                                    în care un chip își face apariția
lângă chipul unei blonde sunt un babuin mâncând o banană
sunt un dictator privindu-și soția sunt un doctor devorând un copil
în timp ce mama lui zâmbește sunt un chinez escaladând un munte
sunt un copil care miroase lenjeria intimă a tatălui său sunt un indian
care doarme pe un scalp
                        iar poneiul meu lovește cu picioarele mestecenii,
și tocmai am zărit corăbiile Nina, Pinta și Santa Maria.
                        Ce țară e asta, atât de liberă?
                                                            Privesc
marea din spatele ochilor mei, aproape de locul unde gândesc
în singurătate, așa cum pinii suspină și îndură teribile furtuni,
ei fredonează L`Oiseau de feu!
                        Au înfățișări de zei, acești oameni albi,
și ei îmi aduc de pe friză calul de care m-am îndrăgostit.

5

Acum este rândul șarpelui.
Nu sunt chiar ca tine, dar pe-aproape, contrariul vizionarului.
Tu ești înfășurat în jurul figurii centrale,
                                                Inima
care clocotește de stafii roșii, din moment ce a te mișca înseamnă a iubi
iar analiza tuturor lucrurilor este silogistică,
ochii speriați ai antilopei, jungla plină de steaguri albe
fugind de vânător,
                                    care e de fapt democrația noastră
                                                însă rugăciunea
e mereu fragilă și vrea ceva, așa cum o scoică ar putea fi
un tablou al marelui Courbet, dacă își dorește. Să pleci urechea la lumea de-afară
                                    Când îți întorci capul
poți să-ți simți călcâiele ondulându-se? așa înseamnă
să fii șarpe. Nu ți-am povestit despre cele mai frumoase lucruri
din viețile mele, privind cum valurile pierderii lor dispar
de-a lungul malului, pe sub ferigi,
                                    trupul meu cu fața-n jos
în tufele de ferigă, dezgolita gazdă a personalităților mele, împușcată
de un luptător de gherilă sau aruncată dintr-o mașină în tufele de ferigă
care sunt ele însele zilnice.
                                    Eroul, încercând să-și deschidă parașuta
dă peste mine. Este ultima noastră îmbrățișare.
                                    Și totuși
mi-am uitat iubirile, îndeosebi pe aceea, statuia
canceroasă pe care trupul meu n-o mai poate conține,
                                    împotriva voinței mele
                                    împotriva iubirii mele
devenită artă,
                                    nu pot să schimb asta într-o poveste,
ca să-mi pot astfel aminti de ea,
                                    și am pierdut ceea ce este întotdeauna și oriunde
prezent, scena personalităților mele, momentul acestor vicleni,
pe care eu însumi, de unul singur, trebuie acum să-i omor
                                    și să salvez șarpele din mijlocul lor.

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment