„Născut în 1970, Dan Cristian Iordache a simțit atracție spre literatură și poezie încă din școala generală. A avut un episod creativ literar (neoromantic) care s-a consumat în jurul vârstei de 20 de ani. A urmat apoi o perioadă de căutări spirituale. A absolvit Universitatea Tehnică de Construcții București.
A reluat legătura cu literatura prin 2007 și a publicat mai multe cărți de poezie, dintre care amintim: Abel și eu. Avatarurile domnului Oanea, Diafan. Face parte din cenaclul literar Zidul de Hârtie. Este căsătorit și are doi copii.”
Fragmentul biobibliografic este preluat din cel mai recent volum al lui Dan Cristian Iordache, Scrisori pentru Saraswati, apărut în 2021 la Editura Eikon.
„Oricare ar fi scara valorică pe care-l plasezi, ca cititor subiectiv, rămâi cu plăcerea lecturii și nu e nimic mai important. Despre asta e vorba, până la urmă. Am trecut și eu prin praguri și știu că nu e ușor. Cartea pe care tocmai ai scos-o dintr-un raft, la librărie, și te întrebi dacă merită să o cumperi, e surpriza aceea necesară în poezie.” Radu Andriescu
Dragă Saraswati
tu ești lady in red, tu ești Dumnezeul cel viu.
eu sunt un pui de crocodil cu ochii scufundați
în Damasc.
ce bine era când nu știam! tu ești jumătate
din jumătatea mea.
l-am ales pe cel care vindecă.
a fost odată un chirurug care patina prin ceața
triumfătoare. ca niciodată, seara trecea,
și ea, pe lângă obelisc.
experiența de viață nu e totuna cu a fi lipsit
de prejudecăți (el?). eu sunt
Rick pe aeroport când spunea „here’s looking
at you, kid!”
uneori am stat pe o bancă.
modul acesta te trimite la renunțare. încet,
toate se adună și of, tu ești un Dumnezeu care
face minuni. eu sunt
un crocodil, cum spuneam.
Dragă București
n-am fost în multe orașe mari sau am dormit
prea mult diminețile.
la 6 cobori în șosea. iei de la automat o cafea
proastă. asta e tot. poți să închizi ochii.
sau cum preferi.
e un râu deasupra. pe margine pietre mari,
ca în imaginație. pe malurile întortocheate
multe spălătorese.
peste oraș este o mare spălătorie. iese mult jeg,
cum lovesc fetele somnoroase pietrele.
albul rămâne.
nu sunt bulevarde prea largi, poduri și grădini
renumite. dar este o iertare gigantică. o fabrică
în fiecare cartier.
forfotă, sunete și o istorie emoțională. în zece
minute râul e un uriaș care recită sonete. lumea
ascultă și trece mai departe.
Dragă locule de joacă
încerc să fabric ceva care să mă ducă la starea
inițială, cum ar fi să îngrop telefonul, sau să fac
maximum trei lucruri într-o zi, o carantină secretă,
dar pe telefon fac toate calculele. să le ia naiba. la
algebră nu mă pricep. iese cu plus viitorul. cineva
cu o limonadă în față, cu coatele pe tejghea,
privește cum se împletesc valurile. și eu ce fac?
ar trebui viața să se închidă ca un buget, poate așa
fac chinezii când scot balaurii pe stradă la început
de februarie. eu ce fac? îmi cos pantalonii, tremur
înaintea unei cafele și mă uit printre blocuri după
bărcuțe de tablă.
ceasul totuși e mai rău decât telefonul. pe el trebuie
să-l îngrop primul. la orice oră se întâmplă ceva.
trebuie să fabric obligatoriu o carantină, ca o
bărcuță roșie, de tablă.
