Max Blecher s-a născut pe 17/30 septembrie 1909 la Botoșani. Iată ce spune sora scriitorului, Dora Wechsler-Blecher (1912-2008) despre primii lor ani:
„Noi am avut o copilărie fericită. Părinții erau tandri cu noi; pe Maniu îl adorau. Tata glumea și râdea cu el și-i îndeplinea toate dorințele; erau prieteni, și boala lui Maniu a fost o mare lovitură pentru el. Maniu era un băiat normal, frumos și inteligent. Avea mulți prieteni, fete și băieți, întotdeauna mai mari ca el.”
Dora își amintește și despre primele încercări literare ale fratelui ei:
„Citea mult, și de la vârsta de 12 ani a început să scrie poezii și eseuri. Mi-l amintesc cu caietul sub braț, se ducea la profesorul lui de limba română, profesorul Epure, să se sfătuiască cu el asupra a tot ce scria. Profesorul Epure îl iubea – era un om erudit, timid și puțin ghebos.”
Mai departe sora lui Max Blecher consemnează primul episod al bolii fratelui ei, care se consumă în 1925:
„Cred că avea 16 ani, când, într-o zi, a venit acasă cu dureri atroce în spate, în regiunea lombară a șirei spinării. S-a dus să joace fotbal și un jucător l-a lovit puternic cu piciorul. Pe vremea aceea băieții purtau bocanci și lovitura a fost dură. A stat un timp în pat, doctorii i-au prescris comprese și calmante, mai târziu a fost tratat și cu sulfamide. Avea perioade când se făcea mai bine și ducea o viață normală, altă dată cădea la pat și boala progresa.”
Abia în 1928 este diagnosticat cu „morbul lui Pott”, tuberculoză osoasă la coloana vertebrală. Tatăl lui l-a internat într-un sanatoriu din stațiunea de tratament Berck din departamentul Pas de Calais, pe malul Atlanticului. Va părăsi stațiunea în ianuarie 1932 și se va instala la Leysin, în Alpii elvețieni, la sanatoriul „Les Sapins”.
Părăsește Leysin-ul pe 9 mai 1933 și, după o perioadă de ședere la Roman, se internează în sanatoriul CTC din stațiunea Carmen-Sylva (Techirghiol-Eforie). În octombrie 1934 se întoarce la Roman, inițial în casa surorii sale Frida. Acolo a lucrat la prima variantă a romanului Întâmplări în irealitatea imediată.
Pe 1 martie 1935 se mută într-o casă cu terasă și grădină, închiriată special pentru el. La sfârșitul lui ianuarie 1936 îi apare volumul Întâmplări în irealitatea imediată, cu un portret al autorului de Jules Perahim. În același an, la sfârșitul lunii decembrie, îi apare la editura Universala-Alcalay volumul Inimi cicatrizate. În carte este trecut însă 1937 ca an al apariției.
Pe 24 martie 1937 călătorește cu trenul, pe targă, spre București, unde este internat la sanatoriul Saint-Vincent de Paul pentru niște complicații care-i agravau suferințele. Iată ce spune în Jurnal Mihail Sebastian despre aceste împrejurări:
„A crezut că moare. Era la un moment dat decis să se sinucidă. Și-a rupt toate hârtiile, toate manuscrisele: 80 de pagini din noul roman început, 70 de pagini dintr-un jurnal. Abia am avut curajul să-l dojenesc.”
Max Blecher s-a stins pe 30 mai 1938, la ora 23.00, în prezența familiei și a prietenului său, doctorul Mihai Livian. A fost înmormântat a doua zi, la Roman, în Cimitirul Evreiesc. Tot Mihail Sebastian consemnează tragicele împrejurări:
„A murit Blecher. L-au înmormântat marți, la Roman. Mă gândeam nu la moartea lui, care a fost, în sfârșit, îndurătoare, ci la viața lui, care mă cutremură. Era o suferință prea mare pentru a primi o compasiune, o tandrețe. (…) Mă speria puțin, mă ținea departe, ca la porțile unei închisori, în care nu puteam pătrunde, din care nu puteam ieși. Îmi spun că aproape toate convorbirile noastre aveau ceva stingherit, ca și cum le-am fi avut într-un «parloir». Și după ce ne despărțeam, unde se întorcea el? Cum era acolo unde se întorcea?”
Notele biografice și poemele de mai jos sunt preluate din volumul „M. Blecher. Opere”, apărut cu prilejul Centenarului Marii Uniri, editat de Academia Română, Fundația Națională pentru Știință și Artă și Muzeul Național al Literaturii Române (2017, ediție critică, studiu introductiv, note, comentarii, variante și cronologie de Doris Mironescu).
UMBLET
Lui Pierre Minet
Pășind mereu înainte umbrele pașilor mei mor
Ca traiectoria unei comete de-ntuneric
Și asfaltul în urma mea mă suprimă
Cu tot ce-am fost și tot ce-am gândit
Ca un prestidigitator
Menit să-mi escamoteze viața.
E o înșirare corectă de case
Pe drumul ăsta care totuși
Trebuie să însemne ceva
E un cer fără culoare fără miros fără carne
Peste pașii mei fără importanță
Cu ochii închiși umblu într-o cutie neagră
Cu ochii deschiși umblu într-o cutie albă
Și oricât m-aș căzni să înțeleg ceva
Ciocane grele-n cap îmi sparg orice gând
MATERIALIZĂRI
De-ar fi să-mi lase ziua o piatră într-o cutie
Și-un fluture de aur pe geam ca un vitraliu
De-ar fi să-mi lase noaptea o mână de cristale
Din țurțurii de febră, – din visuri o păpușă
De-ar fi să am obiecte ce-n inimă au viață
Și gânduri în mătase și amintiri în sticlă
Din vizitele tale aș vrea brățări de sânge
Colierul unui zâmbet și-inelul unei clipe.
AMOR FALENĂ
lui Geo Bogza
Amor falenă a porturilor negre
Lumină parfumată a tropicelor vaste
Gând lung și lin de rază, chinuitor ca marea
Și orizontu-n flăcări închis ca o capcană
Amor urban de umbre pe străzi cu reverbere
Cu vorbe tăinuite în moarte-nmormântate
Cu răsfoiri încete de-albume inutile
Amor de după-amiază în vagi odăi închise
Amor cu miros aspru de lut și de sămânță
Sub ierbile cât calul, în vara grea de grâne
Amor plâns în batiste sau râs domol în soare
Cu piele albă fină sau mâini îmbătrânite
Amor rețea a lumii în care prinșii oameni
Dansează ca paiațe serioase și nebune.
Foto credit Max Blecher: https://www.acedia.it/max-blecher-irrealta-fango-cicatrici/
