Ovidiu Komlod (n. 5 septembrie 1986, Râu Sadului) este scriitor și traducător. A absolvit liceul cu profil matematică-informatică la Târgu Mureș și este licențiat în Litere la Cluj. A debutat cu volumul de versuri noapte-lumină (Casa de Editură Max Blecher, 2017), finalizat în urma unei rezidențe FILIT la Muzeul Literaturii Române din Iași.
A publicat în reviste ca Apostrof, Euphorion, Poesis internațional, Steaua, Timpul, Tribuna, Vatra și pe diverse platforme online, un grupaj din poemele sale fiind traduse în franceză. Semnează rubrica tematică „Onirodrom” în Dilema Veche. Locuiește în Transilvania, de pe un cordon ombilical pe altul.
„M-au atras dintotdeauna poeții pentru care poezia trebuie să conțină deopotrivă toate afirmațiile – și toate negațiile lor riguroase. Dintr-o astfel de familie de poeți îmi pare a face parte Ovidiu Komlod. Cu poeme cartografiind ruralul și umanul elementar, dar deopotrivă îndrăgostit de urbanul extrem și de postumanul tehnicizat.
Depresiv și retractil ca Acosmei, dar în același timp cu o plăcere a limbajului extensivă, imperialistă, atotcotropitoare. Lehămesit de real, dar cu o poftă nebună de a-l lua, măcar verbal, în stăpânire. Astfel de poeți a meritat dintotdeauna poezia adevărată. Și astfel de poeți au meritat-o.” Radu Vancu
Poemele sunt preluate din volumul Zgardă litere, apărut în 2021 la Curtea Veche Publishing. Puteți comanda cartea de aici: https://bit.ly/3vPdvZg
Joc murdar 100%
n-am timp de sfaturile
și newsletterele trimise pe mail
obiceiurile bune
care îți prelungesc îți scurtează
cinci minute pe oră pauză pentru ochi
lingura de miere pe stomacul gol dimineața
aplicații de sleep better & fitness pall & runtastic
să fiu atent ce mănânc la ce bag în mine
sucul de mere pentru vise plăcute
crema de mâini hidratantă
cei patru litri de apă
o jumătate oră
mișcare
umple-ți plămânii cu oxigen
trage îndeasă-l cât poți.
măcar o dată pe zi
aș vrea să putem inspira din acele procente de aer
în care nu s-a insinuat
descompunerea putrezirea uitarea
aș vrea să putem inspira din aerul dătător de viață
Vechea sinceritate a poemelor beznei
Tu nu cunoști parola de profil a lumii
și nu dai like
deloc la pozele ce le zărești
în contul tău
în spam, în feed, pe insta ori pe fakebook.
Lumina altora
sfărâmă coaja narcisismului pitit
în creierașe postumane,
dar tu,
tu cu lumina ta nu vezi a lumii poză –
și-ntocmai cum așa fotoșopată luna
nu limpezește, ci blurătoare
umbrește și mai crâncen poza zilei,
așa dai skip acum și tu înspre postuma faimă
cu lungi urări de orb ignore
și tot ce-i omenesc
rămâne-n omenescuri și mai mici
în spamul tău –
căci tu închizi
și spam și feed, și instagram și fakebook.
Extenuare a speciei
Sosesc ultimul
ca să plec primul
dimineața colegii întotdeauna acolo
deja conectați la aparate
cu mouse-ul
excrescență/ prelungire/ pseudopodă
a corpului
perfuzii pe terminate
cum i-am lăsat de cu seară
impresia că nici n-au plecat vreodată
din fața ecranelor sepia
că i-am trădat și pe ei
în drumul spre casă
fără bilet. în fiecare zi mai învăț ceva
cum să modific o diaporamă
ce înseamnă pm
adresa de gmail a șefului
tot mai alb concentrat înăuntru
tone de cenușiu pe site-urile francezilor
din țara lui negru pe dinaintea ochilor
de parcă în altă galaxie cu alți cromozomi
ar putea fi măcar o secundă pitică altfel
tâmpim pe planeta lui negru în fața ochilor
undeva înainte luminița beznatică
de la capătul acestei înșiruiri de ferestre
și ce mă împiedică să le sparg
așa cum aș sparge o față imaculată
pe care nu s-a plimbat niciodată-n neștire
niciun organ sexual
de extenuare a speciei.
