Sebastian Hester revine pe O Mie de Semne cu un nou grupaj de poeme, după ce a debutat pe site-ul nostru în luna septembrie la rubrica „Poșta redacției”. Există și un update la nota biografică destul de parcimonioasă a lui Sebastian.

Iată, pentru reamintire, ce ne-a scris anterior: „Mă numesc Sebastian Hester W. Despre mine nu am să vă spun foarte multe, fiindcă nu îmi place să vorbesc despre mine, ci prefer să mă (re)prezinte ceea ce scriu.”

De data asta a renunțat la inițiala W. și ne-a spus următoarele: „Ca să mai risipesc puțin din mister, da, scriu de ceva vreme, dar nu am trimis nimic spre publicare (okay, aveam cont pe poezie.ro și am mai pus acolo câte ceva, dar nu cred că se pune) pt. că mai nimic din ce scriam nu mi se părea suficient de bun ca să merite publicat.”

Te iubesc

dar locul tău e aici,
lângă mine,
să-mi simți respirația
până în măduva oaselor
că așa e iubirea
unul e sătul
și altul e pradă.
locul tău e aici,
cât mai des
cât mai mult,
până când nu-ți mai amintești
de părinți,
prieteni,
ce nevoie ai tu de-așa ceva,
locul ăla din perete nu-ți ajunge?
Uite, are și numele tău!

te iubesc
și pentru asta
orgoliul tău e scrumiera
în care îmi sting pornirile
de pubelă umană,
iar tu mă vei ierta pentru asta
necondiționat
pentru că știi că
iubirea noastră
face mai mult
decât orgoliul tău,
face mai mult și decât tine,
chiar, ce nevoie ai tu de orgoliu?
nu vezi că te face să suferi,
învață să iubești
flegma sleită de pe obraz,
să o mângâi tandru,
că e de la mine.

te iubesc,
dar dacă mai ridici glasul,
o să-ți fut și una
că noi, scursurile, suntem
suflete sensibile,
cuvintele dor
și doare și mai tare
imaginea-n oglindă,
acum nu plânge,
unde dăm noi, crește
mormântul în care-am îngropat
și ochi
și flori
și buze.
te iubesc,
iar dacă diavolul ți-ar cumpăra sufletul,
eu ți-l confisc.
Gratis.

Despre un adio

La lumina asta, aproape că nu te mai cunosc
În locul tău se ridică,
schilozi, copiii nesomnului meu
La lumina asta, cuvintele sunt ca niște tumori
Care se zbat pe masa murdară de scrum,
resturi de mâncare
și resturi de idei proaste
Aș vrea să vorbim totuși,
Doi străini rătăciți în același abator,
E singurul mod în care putem vorbi
Fără să ne mințim
După ce te-a desfigurat
vulgaritatea febrilă a intimității,
Ajungi să înțelegi sublimul înstrăinarii
Aș vrea să vorbim totuși,
Acum când nu mai ești
decât copilul bastard
al unor aventuri de budoar
În care preacurviții își recitau epitaful
după ora de închidere,
Acum când scuipatul cald de pe obraz
e singurul lucru
care-ți amintește că ai fost om
Promit c-am să ascult,
Străin de la străin,
Am să-ți ascult carnea
mocnind înăbușit sub piele
În crâșma unde ne-am dat
mâna și am intrat
la unison
în comă,
că asta e piatra de temelie
a oricărei prietenii,
Promit c-am să ascult
dintr-o lume împinsă
la capătul alcoolizat al plictisului,
Cu aurul zilelor
scrumat sub pașii unei alegorii obscene
În care Iuda ne-a unit
și-apoi a aruncat cheile.

Scrisoare de departe

Prietene,
să știi că ne cunoaștem prea puțin
dincolo de o cușcă a convenientului
tu ai mers pe drumul tău
eu m-am învârtit în gol până la
epuizarea simțurilor,
brațele făcute scrum pe prispa blândă
a casei de la țară
unde încă hălăduiește o copilărie incertă,
renegată,
că nimic nu părea al tău
în afara unui scâncet ce
spera să devină
cândva
țipăt
copilăria aia ca un surâs tălâmb
târându-și zdrențele până la casa de smoală
de unde nu se mai auzea clefănitul ascuțit
al batjocurii

Prietene,
să știi că atunci când ne-am dat mâna,
când ieșeam la băut cu poeții anonimi
și ne holbam ca doi proști la aripile lor pleșuve
pe care băieții scriseseră
„fuck the system”,
”muie steaua”
sau alte slogane siliconate care te făceau
să uiți că până și foamea
stă cu tine mai mult din obligație,
atunci eram uniți de mizerie
și bucuria de-a fi cât puteam de departe
de monstrul orașului și de
acoliții lui diformi cu tumorile lor
tăioase cu care puteau să-ți ia gâtu
pentru 5000 și o țigară
trăiam în adâncurile marine
ale unei morți continue
eram prăzi amândoi și asta ne unea mai mult
decât putea altceva
să ne despartă

Acum monstrul e în hibernare
și acoliții lui au familii
prin spanii
italii sau poate chiar pe aici,
oameni veseli, duși la biserică
care își amintesc cu candoare
de ceasurile cruzimii spunându-și
„ce bagabonți eram, coaie!”
sau ceva de genul
Acum ne privim în gol când ieșim la băut
și ne întrebăm care dintre noi e prada
și care e prădătorul,
că parcă la lumina asta nu mai semănăm
așa de mult, nu-i așa?
Dar să știi,
Prietene,
Ne-așteaptă un nou sfârșit
și-atunci când ne-om târî iar în genunchi,
sub respirația lui monstruoasă
sub ploile de acid gastric,
suficient de desfigurați
cât să știm
că nu putem fi decât carne de tun
refugiați într-o crâșmă costelivă,
dar cu gura spurcată
o să stăm iar la masă
iar la lumina vinului din pastile și spaime
din pahar
o să ne dăm iar mâna,
frați în mizerie
și minciună.

Doar dacă ți-a plăcut acest articol:
Sprijină și tu jurnalismul cultural independent donând orice sumă aici:
https://www.patreon.com/omiedesemne sau direct în contul RO98INGB0000999909778881 (RON) deschis la ING pe numele Gheorghe Deaconu.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.