Așa cum am spus și în cronica celei de-a 213-a ediții a Institutului Blecher, care a avut loc ieri în Tramvaiul 26, Anastasia Gavrilovici și-a scos în lume volumul „Industria liniștirii adulților”, proaspăt apărut la Casa de Editură Max Blecher în Colecția Opera Prima. Ilustrația copertei îi aparține Ilincăi Pop. Iată ce spune pe coperta a patra lectorul volumului, Teodora Coman:
„Anastasia Gavrilovici era deja un nume de referință pentru noua direcție din poezia contemporană cu mult înainte de a debuta, așa că Industria liniștirii adulților nu face decât să confirme oficial o voce extrem de percutantă. Chiar dacă o lasă rece postsinceritatea, tânăra poetă o cultivă ca nimeni alta într-un melanj de sensibilitate și cerebralitate, cu certă vocație regizorală, în care umanul atins de entropie fie se refugiază în substitutele lui chimice, tehnologice, virtuale, fie se recompune în variante cinematice apocaliptice («o simfonie în boxele unui abator»), în instalații sau performance-uri, cu noua medialitate a emoției simula(n)te. Toate poemele surprind un eu fragil, care înregistrează simptomele fiorului existențial postuman, pe fundalul perplex al dorinței de supraviețuire și al propriei inadecvări.”
Anastasia Gavrilovici (n. 1995) a absolvit Facultatea de Litere a Universității București și cursurile de masterat ale Centrului de Excelență în Studiul Imaginii. A fost, în ultimii ani de liceu, redactor-șef adjunct al revistei «Alecart», apoi a trecut prin «Zona nouă», iar din 2016 face parte din redacția «Poesis internațional». A publicat poezie, cronică literară și eseu și a tradus cărți din engleză și spaniolă (Kurt Vonnegut, Ernesto Cardenal).
Sper ca primele trei poeme, pe care am să le reproduc mai jos, vă vor face suficient de curioși încât să căutați cartea și să o cumpărați.
mirosul proaspăt de vopsea
e ceva sacru în felul în care plânge băieţelul chinez
în faţă la Antipa ceva sacru și te umple de respect atunci când mama îi
plesnește mâinile îl ceartă să se gândească și el puţin la Mandatul Cerului la
dinastia Zhou sau măcar la dinastia Han faptele de vitejie Marele
Zid Chinezesc și toată istoria care a făcut posibilă această
excursie într-un oraș blestemat pentru ca el să vadă scoici gigant animăluţe de vârsta lui
împăiate craniul unei balene de acum o mie de ani găurit de un cântec ce
pur și simplu a scos-o din minţi
mă umplu de respect pentru limba asta și merg mai departe la terase
șerveţelele sunt la locul lor vântul le face să se zbată sub tacâmuri ca niște
inimi mici gata pentru transplant mă asigur când trec strada semn că la locul ei e și
dorinţa de a rămâne în viaţă când știi că undeva cineva te iubește sau măcar
se masturbează cu gândul la tine
acum trei zile la Universitate un bărbat și-a tăiat venele pe fântâna arteziană cu
precizia unui sportiv care exersează zilnic la aceeași oră în același loc
așa se întâmplă când nu e nimic să te înduioșeze nimeni să-ţi
plesnească mâinile să-ţi dea o minge antistres un yoyo
la momentul potrivit sau să i se facă milă de tine și
să dea Ctrl+s
merg mai departe mirosul proaspăt de vopsea al
fântânii de la Universitate mă înviorează și
îmi face poftă de cireșe
lucruri simple
Poate că oamenii chiar dau tot ce e mai bun din ei doar
atunci când sunt zdrobiţi, ca măslinele.
Sau poate că nu, ce știu eu, mintea mea e un șvaiţer prin care
șuieră muzica șoarecilor de laborator când îi îmbrăţișează șublerul.
Nu sunt alergică la nimic și totuși sufăr din orice, e suficient să-mi spui că
nu-ţi place marţipanul și voi începe să plâng. Căldură umană eliberată
haotic, conţinuturi psihice descărcate aiurea, nervi de dimineaţă, de
nesomn și lehamite, proiectaţi în cei dragi ca un avion care își
golește dejecţiile deasupra unui vas de croazieră. Nu-i nimic, te uiţi spre
paharul cu bere, aproape că ai putea să-i vezi jumătatea plină, dacă n-ar fi
acoperită de amprente pe care, cu puţin noroc, va mai dura
10 ani până să le reproducă maeștrii cyborg. Sunt lucruri simple în jurul nostru care îmi
fac inima origami. Anarhie emoţională, cutremure insesizabile, frumuseţea naturii
destrămându-se prin propriile forţe, orașe prin care se circulă mai
greu ca în sângele meu și tot aerul ăsta cu care nu am
știut niciodată prea bine ce să fac. E târziu, copiii te așteaptă acasă, mai bine
nu mă lua în seamă. Suntem cu toţii 80% „le am și eu pe ale mele”, restul
apă și calciu. Privește, constelaţiile astea par moftul unui artist
contemporan, dar nu fac mai mult decât osatura delicată a unei păsări
colibri. În turnul de control nu a mai rămas nimeni, fotograful cu
Parkinson aproape că a nimerit butonul, măslinele sunt coapte, ar putea
fi sfârșitul. De s-ar opri odată aici.
Aici
A fi singur pentru tot restul vieţii ar putea crește riscul de a dezvolta
demenţă cu 42% comparativ cu persoanele căsătorite.
(The Independent)
Nu dau doi bani pe ce spun oamenii ăia mereu triști, învinși de climă în
lupta pentru endorfine, nu cred în paturile lor nefăcute după standarde europene.
Aici, la noi, în centrul unui oraș bine poziţionat, dragostea
coboară încet, cu precauţie, ca un alpinist ale cărui fese, strânse bine în curelușe,
îţi dau siguranţa că nimic rău nu se poate întâmpla.
Aici, pe malul unui râu în care plutesc cele mai nobile raţe și
gunoaie de secol 21, lumina e o disfuncţie tactilă care ne
împiedică să simţim pericolul. Pentru că noi mai mult nocturn decât
diurn, mai mult pe orizontală decât pe verticală, mai mult lucidele
halucinaţii ale verii, decât somnul odihnitor al anestezicelor.
Aici avem cruzimea de a încuraja oamenii pe patul
de moarte, aici neputinţa se dă prin noi ca pe Transfăgărășan,
deși suntem cu ppt-urile la zi și creierul
fezandat în săli de lectură și conferinţe intergalactice.
Uite, praful ăsta argintiu care ţi se împrăștie în jurul gurii
din șerveţelul mototolit cu care te ștergi e
corpul unui superb fluture de noapte.
Aici stewardese cu sâni detașabili te vor învăţa gesturile
de supravieţuire, dar dacă nu te descurci, nu-i nimic,
bumbacul hainelor tale va fi un bun fertilizator pentru solurile din
Nicaragua. Aici nu-ţi va fi niciodată dor de casă, vei înţelege
stupiditatea acestei false intuiţii etimologice. Gândește-te la
suflet ca la o sobă micuţă în care sunt sterilizate cele mai
infectate instrumente. Aici, la noi, poţi
fi singur pentru tot restul vieţii.
Foto credit Anastasia Gavrilovici: https://www.facebook.com/photo.php?fbid=922518514599211&set=picfp.100005232135683&type=3&theater
