Arthur Rimbaud s-a născut pe 20 octombrie 1854 în orașul Charleville din Ardeni, fiind al doilea fiu al căpitanului de infanterie Frédéric Rimbaud și al Vitaliei Cuif, care era fiica unui proprietar rural.
Abia în 1895 (poetul murise pe 10 noiembrie 1891) editorul parizian Vanier publică un volumaș intitulat Poésies complétes de Rimbaud, cu o prefață a lui Verlaine.
În 1898 apare volumul Oeuvres de Jean-Arthur Rimbaud, la editura Mercure de France, sub îngrijirea lui Paterne Berrichon. Cartea cuprinde poeziile, precum și Illuminations și Une saison en enfer.
Textele și notele biobibliografice au fost preluate din volumul Rimbaud. Integrala poetică, apărut în 1992 la Editura Eminescu, traducere de Petre Solomon.
Foto, de aici: https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Arthur_Rimbaud_by_Carjat_-_Mus%C3%A9e_Arthur_Rimbaud_2.jpg
(Une saison en enfer)
Odinioară, dacă-mi aduc bine aminte, viața mea era un ospăț la care se deschideau toate inimile și curgeau toate vinurile.
Într-o seară am așezat pe genunchii mei Frumusețea – Găsind-o amară, am împroșcat-o cu ocări.
M-am înarmat împotriva Justiției.
Am fugit apoi. O, vrăjitoarelor, și tu, mizerie, tu, ură, vouă v-a fost încredințată comoara mea!
Am ajuns să sting în sufletul meu orice nădejde omenească. Asupra tuturor bucuriilor m-am năpustit ca să le gâtui, prin saltul surd al fiarelor sălbatice.
I-am chemat pe călăi, ca să pot mușca patul puștii lor în clipa când mă vor răpune. Am chemat asupră-mi năpastele, ca să mă înnăbuș în nisip și în sânge. Mi-a fost zeu nenorocul. M-am lungit în noroi. M-am zvântat în văzduhul crimei. Și i-am jucat renghiuri nebuniei însăși.
Iar primăvara mi-a adus îngrozitorul hohot de râs al idioților.
Or, nu de mult, fiind pe punctul de a-mi da duhul, m-am gândit să caut din nou cheia ospățului străvechi, în care să-mi recapăt, poate, pofta de mâncare.
Cheia asta e mila. – Inspirația acestui moment dovedește că am visat!
„Vei rămâne o hienă etc.” exclamă demonul care îmi încinsese fruntea cu o cunună de maci superbi. „Dobândește-ți moartea, cu toate poftele tale, cu egoismul tău și cu toate păcatele tale grele!”
Vai, prea m-am ghiftuit: – Dar, scumpe Satan, te conjur, mai puțină mânie în priviri! Iar în așteptarea micilor lașități care întârzie, desprind – pentru domnia-ta, care îndrăgești la un scriitor absența facultăților descriptive sau instructive – aceste câteva file teribile din carnetul meu de damnat.
(L’éclair)
Munca omenească! iată explozia care-mi luminează din când în când abisul.
„Nimic nu-i deșertăciune; către știință, tot înainte!” exclamă Ecleziastul modern, adică Toată lumea. Și totuși cadavrele celor răi și lenești cad peste inimile celorlalți… o, repede, puțin mai repede; acolo, dincolo de noapte, recompensele viitoare, veșnice… să le pierdem oare?…
– Ce-aș putea face? Știu ce-nseamnă să muncești; cât despre știință, e prea înceată. Că rugăciunea aleargă în galop iar lumina bubuie… îmi dau prea bine seama. E prea simplu și apoi e prea cald; se pot lipsi de mine. Am o datorie de împlinit și mă voi arăta demn de ea, așa cum fac și alții, lăsând-o deoparte.
Viața mea e sleită. Haidem! să ne prefacem, să trândăvim, o, fie-vă milă! Vom trăi veselindu-ne, visând iubiri monstruoase și universuri fantastice, văicărindu-se și căutând nod în papură înfățișărilor lumii – saltimbanc, cerșetor, artist, bandit, popă! Pe patul meu de spital, mirosul de tămâie mi-a revenit în nări cu atâta putere! Paznic al sfintelor mirodenii, duhovnic, mucenic…
Îmi recunosc în toate astea împuțita educație primită în copilărie. Și apoi ce?!… Haideți, douăzeci de ani ai mei, dacă vor mai fi și alți douăzeci…
Nu! nu! acum mă răzvrătesc împotriva morții! Munca îi pare prea ușoară orgoliului meu: lepădarea de lume ar fi un supliciu prea scurt. În ultimul moment aș ataca în dreapta și-n stânga…
Atunci – o! suflete scump și sărman, să fie oare pierdută pentru noi veșnicia?
(Matin)
N-am avut oare și eu odată o tinerețe agreabilă, eroică, fabuloasă, numai bună s-o treci într-o carte de aur – prea mult noroc! Prin ce fărădelege, prin ce eroare mi-am meritat slăbiciunea de astăzi? Voi, care pretindeți că animalele scot gemete de durere, că bolnavii ajung la disperare, că morții visează urât, încercați să povestiți prăbușirea și somnul meu! Eu unul n-aș fi în stare să mă explic mai mult decât o face un cerșetor cu veșnicele sale Pater și Ave Maria. Nu mai știu să vorbesc!
Totuși, astăzi cred că am încheiat povestea iadului meu. Da, a fost chiar iadul, cel străvechi, căruia fiul omului i-a deschis porțile.
Din același deșert, în aceeași noapte, ochii mei osteniți se trezesc mereu în lumina stelei de argint, fără ca Regii vieții, cei trei Crai – inima, sufletul, spiritul – să se arate mișcați. Când ne vom duce oare dincolo de țărmuri și munți să salutăm nașterea muncii noi, a înțelepciunii noi, fuga tiranilor și a demonilor, sfârșitul superstițiilor, și să ne închinăm – primii! – Crăciunului pe pământ?
Cântarea cerurilor, marșul popoarelor! Sclavilor, să nu blestemăm viața!
