Alexandra Negru s-a născut pe 21 august 1993 în Suceava. A debutat editorial cu volumul Deviant”, Editura Paralela 45, 2016, nominalizat la Premiul Național „Mihai Eminescu”, Opus Primum, în ianuarie 2017. A câștigat numeroase premii la Festivaluri de poezie naționale și internaționale, printre care „Nicolae Labiș”, „Lucian Blaga”, „Magda Isanos”.

Poezii publicate în: „Subcapitol”, „Euphorion”, „New York Magazine”, „Viaţa Românească”, „Bucovina Literară”, „Timpul”, „Mişcarea Literară”, „Cronica Veche”, „Zona Literară”, „Vatra” etc. A apărut în mai multe antologii de poezie, printre care: 
– Antologia Clubului de Lectură Zero+ – „Ziduri între vii”, 2014
– Antologia Subcapitol, poezia, Editura Tracus Arte, 2015
– Antologia „Zece ani”, Alexandria Publishing House, 2018
Este membră a cenaclului „Zidul de Hârtie”.

1.

Sunt
un tonomat uman din care nu știi niciodată ce o să îți pice,
cu ce o să te alegi.

Dacă îmi zici de poezie, ce e aia,
nu mai știu,
văd doar urme de avioane pe cer care duc spre casă și nu ne iau și pe noi.

Ce iarnă stupidă,
fără zăpadă sau colindători,
doar aglomerări urbane ca un tsunami în formare,

un an cu vești proaste,
cu oameni dragi care își pierd din frumusețe și din spirit,

în care ne pierdem și noi,

și totuși uite cum luminăm împreună,
de parcă am avea
toate decorațiunile de sărbători înăuntru,
intestine pline cu globuri fosforescente,
organe electrice
și ochi frumoși de elfi așteptând cu nasul lipit de geam un colet de la amazon,
vreun poștaș cu chef de glume.

2.

E adevărat, nu mai știu ce e durerea, nu îi mai recunosc strălucirea și grația,
sunt o privilegiată,
o mică râzgâiată care mestecă toată invidia ca pe o gumă veche și
face baloane pe care să vi le spargă zgomotos în față,
am evadat și mă bucur de occident,
cu toate accentele, personajele și aromele lui,
de strada pavată magică pe care filmează Spielberg și Ricky Gervais,
de confortul atmosferic,
stabilitatea emoțională,
de felul în care creștem și facem din asta o artă, un bonsai cognitiv.

E aproape toamnă iar,
tot orașul s-a îngălbenit,
prieteni dragi s-au despărțit
și noi încă rezistăm,
mă întreb oare cum, oare cum,
și spun merci, oricine ai fi tu acolo sus, merci.

3.

te privesc
în dimineața asta lipsită de noimă sau planuri
trece lumina prin tine
ca prin corpul unei meduze
strălucesc părticele dinăuntru
altele rămân ascunse
poate
pentru totdeauna

trăiesc în prezent
pentru că iubesc tot ce am aici
pentru că tot ce am acum e viu

îmi scot
verigheta de pe deget
e un cerc alb infinit
adâncit în piele
așa e dragostea mea
fără pretenții sau îndoială

o bărcuță de hârtie care crede
în sinea ei
că nimic nu o poate scufunda

uneori e destul să crezi
poate e atât
de simplu

ca umbra degetelor mele trecând printre degetele tale
un fluture de noapte
zbătându-se
pe perete

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.