Daniela Bîrzu s-a născut la Iași pe 13 mai 1971. Locuiește în localitatea Valea Lupului, Iași. Studii: Colegiul Național Iași; Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iași, secția Energetică.
Începe să scrie poezie în 2010, postând în diverse reviste și pagini on-line. Publică poeme în revistele Mozaicul, Prăvălia culturală, Traducerile de sâmbătă, Sintagme literare, Cenaclul eCreator, Parnas, New York Magazin, O Mie de Semne.
În 2015 devine membră a cenaclului Qpoem.
A publicat volumele de poezie: Magazinul de piane, Editura Opera, 2011; Trandafiri pe viscere, Editura Karth, 2014; Zone de acces, Editura Rocart, 2020.
railroads
nu voi face niciodată ceea ce am promis.
nu mă voi duce
într-o gară mică să văd răsăritul
la 6 am.
când greierii infuzează spectrul roșu
al soarelui
cu sunetele lor
intrându-ți în creier ca niște poze vechi.
nu voi fi acolo când trece trenul cu navetiști
să-i văd mâncând ultima bucată de sendviș
și aruncând apoi hârtia pe geam.
nu voi vedea șinele.
nu voi vedea miriștea în care aș putea să visez.
să întind din pacea și liniștea mea,
o străfulgerare, lumii.
nu voi face niciodată ce am promis.
voi sta aici unde este întotdeauna prea multă
lumină
și voi aștepta să apară o hologramă
cu gara, cu soarele în deșert, cu greierii
injectați sub piele, pentru un mai puternic realism.
voi privi totul pe un ecran uriaș din propria curte
unde aspersoare silențioase se izbesc de
metalul garajului și sună a ploaie.
nu voi face niciodată ceea ce am să promit:
să mă duc într-o zi să văd calea lactee, departe de orice
oraș.
stele si frumusețea fibrelor desfășurându-se pe cer,
negrul și contrastele fascinante.
stau pe loc încât ai impresia că nu ele se mișcă
ci tu te deplasezi.
dar eu nu voi fi acolo.
voi fi aici. iarbă proaspăt crescută, soare / un săpun galben de la lidl,
oase de metal în mici organisme defecte
operații pe creier plăcute.
nicio durere.
metastaze / niște meduze frumoase otrăvitoare străbătând corpurile.
case translucide cu oameni ca niște pahare pline de coniac bun vechi.
un arțar mare cu frunze roșii acoperind totul.
voi fi aici pe un trotuar modern din granit
într-un șezlong de la jysk, între perne colorate și moi.
lumea se zbate în continuare în războaie foamete
probleme lgbt, secesiune mondială a puterilor /
ideologii puternice periculoase / rupturi pe suprafețele țărilor
deplasări ca la discurile din coloană.
L5 / L6. fracturi.
dar eu nu știu nimic.
când soarele răsare văd mici flori colorate viu.
ele se așază încet peste tot și tot pământul devine
plăcut la atingere.
scoarță învelită în roz și mov.
ceva se mișcă puternic în măruntaie.
dar aici e liniște e pace e frumusețe și multă plăcere.
serotonină pe bandă rulantă.
visez și aștept.
promit că o să cresc mare.
sunt o păpușă care se hrănește cu lapte direct din sânii mamelor abandonate.
lapte rece și crud.
abuzuri fizice și emoționale pe ba n dă ru lan tă.
dar asta e așa, ca la televizor.
imagini perfecte, nimic distorsionat.
culori cum nu s-au mai vazut, ecrane oled în care negrul e pur și
adevărat.
și nicio durere
care să nu poată fi vindecată cu laserul / cu operațiile laparoscopice
cu roboții care lucrează silențios și îți așază la loc discurile din
coloana distrusă.
nicio durere
care să fie în contrast cu luminile orbitoare ale blitz-
urilor aparatelor de fotografiat pe care trebuie să le suporte un
actor aproape autist.
/ puțin detașat, puțin trist, pierdut în nebunia artei sale /
atunci când iese din scenă.
AI
//
ieri s-a întâmplat ceva.
ai legănat și strâns la piept o păpușă până când
ai sufocat-o. apoi ai adormit.
limitele autocunoașterii tale au dat dependență.
dependența de zilele când nu vrei să te mai trezești
să te scoli din pat
când soarele îți sparge ferestrele
și te cheamă.
orașul e pustiu în continuare.
ca un braconier vânezi viața din el.
stai și fumezi la marginea unui nonstop
așteptând să vină un autobuz.
îți pui capul în capsator și din el ies bule metalice.
frica ta. senzația că ai vrea să strângi ceva în mâini până
îi storci miezul. punctul fix al obsesiei e în continuă
deplasare.
alegi o prăpastie. un bar. nu ți-e rușine de nimic de ce
se întâmplă în jur.
oameni strivindu-se unii de alții.
oameni bând nesfârșite cocktail-uri la capătul
cărora vor înceta să respire.
blurezi totul.
sunt umbre mai reliefate / cei mai puternici și umbre mai mici
așa ca inima ta.
ai vrea să scoți inimile lor să le pui într-un mixer.
să le dai drumul într-o gură de canal.
izolare. da, acum poți rosti aceste cuvinte întunecate.
cuvinte care fac să doară ceva pentru că asta îți trebuie.
ordine și neliniște în același timp
pe pământul supravegheat de sateliți.
păpușa era vie, învelită în blană alb argintie.
ai vrut s-o mângâi dar ai ucis-o.
mereu se întâmplă așa.
gurile flămânde care se întind înspre tine
au întodeauna o blană albă.
rostești tare câteva cuvinte și ți se pare că nu te aude
nimeni.
oamenii sunt vii dar par morți.
orașul e la fel de pustiu
ca un chioșc de înghețată părăsit.
îți îndeși capul între umeri și visezi la alaska.
acolo viața e un fluture roșu
ce a înghețat în zăpadă
presat din toate părțile
între două pagini din cartea cu povești
stranii.
e despre foamea și frica
unui copil pierdut într-un oraș colorat în roz.
astăzi un peisaj generat de inteligența artificială
în format cyberpunk, cell shaded
în aerul rece blurat.
acolo te ghemuiești pentru ultima dată și taci.
to be loved
//
mergem în liniște să vizităm abatoarele.
de acolo nu răzbate niciun strigăt.
electrocutterele continuă să pună capăt
viselor.
apoi trecem pe o stradă frumoasă cu salcâmii
de august scuturându-și otrava.
noi și orașul facem dragoste până la sfârșit.
izolarea e blândă/ ne intră mai departe sub piele.
ne trezește din când în când.
ne ține cumva fericiți.
suntem aproape de aceste containere ale fricii.
am făcut poze. apoi
le-am întins peste blocuri.
am transformat orașul într-un uriaș poster.
apoi ne-am transformat noi. în aceste animale hăituite
înghițind ultima masă
așteptând la rând pe culoarele înguste, negre
o moarte electrică.
pe noi nu ne doare nimic.
dar ceva ne subjugă.
sunt creierele noastre care îndură.
visează.
încă mai simt foamea și dorul.
c r u z i m e a.
afară cerul e moale. peste tot fumegă crematoriile.
pieile noastre se desprind încet, una câte una.
fețele rămân reci, lipite de geamurile înfoliate ale blocurilor
de unde ghetoul se vede în toată splendoarea lui.
ne vedem chipurile listate în cadre colorate,
zâmbind până la durere. așa arătăm ca actorii de la Hollywood
prizând orice drog, cumpărând hainele de la prada.
cândva am visat că e o lume frumoasă și ne doream să fim johnny depp.
visăm și acum.
