Cine este Teodora Leon? O lăsăm pe Ioana Nicolaie (căreia îi mulțumim pentru recomandare) să ne spună, fiindcă știe mult mai bine decât noi ce lucruri faine se întâmplă în grupul Liternauții: „Ludic, intertextualitate, gravitate ascunsă, fragmentarism? Poezie a ecranelor care ne decupează atât pe noi, cât și lumea în care trăim? Gratuitate și, în același timp, profunzime? Ei bine, toate aceste ingrediente se găsesc în poezia Teodorei Leon.
Poemele din acest grupaj au fost citite la întâlnirile grupului literar Liternauții, stârnind zâmbete și chiar aplauze. Teodora Leon s-a născut în Iași și este studentă în anul III la Facultatea de Limbi Străine din București. A publicat în timp articole (unele în presa scrisă) pe diverse subiecte. Este pasionată de critica de film și de cea literară. Proiectul ei, Teodora s Blog, scris parțial în engleză, a fost activ de-a lungul ultimilor ani în care receptarea culturală a migrat în online.” Ioana Nicolaie
Zoom
Stop video! Mărește imaginea!
Ce i-aș purta uriașul colier…
Aud pe fundal discuții despre un război
Despre care nici nu știam până în clipa asta.
Mai am și tupeul să întreb unde are loc,
Ca apoi să mi se spună că sunt ruptă de realitate.
Eu nu pot să scriu despre lucruri profunde.
Mă întorc spre păianjenul de pe ecran.
Colierul său nu pare să fie o povară.
Mă îndepărtez de probleme, ajung în Polonia,
Chiar în Varșovia, unde nimeni nu m-ar înțelege;
Schimb registrul, mă aflu în Warsaw –
Îl desfac și iarăși văd războiul.
Mă întorc spre ecran.
Tu pari că vii din propria anarhie
Ca o arahnidă haotică pe tocuri,
Strivind tancurile dintr-o groapă cu nisip
Și supărându-i pe copiii clar delimitați.
Perle peste perle, gafe peste gafe,
La al tău gât revin, să mă agăț de perle,
Pentru că totul se întâmplă în desene animate.
Ce ți-aș purta uriașul colier…
Rețetă pentru cașcaval pane
Am văzut multe „de ce-uri” deodată:
De ce n-ar prefera pinguinii să meargă la plajă?
De ce n-ar vrea să patineze cămilele?
De ce n-ar fi lumea pe dos?
De ce e lumea cum e?
Tu ai văzut altceva.
Repeți în glumă „de ce-urile” mele
Cu un „de șe?” final, emfatic:
De șe să nu ne gândim la deșeurile radioactive?
Și așa suntem pasivi când vine vorba de ele.
Întrebarea ar fi unde să le depozităm mai bine.
Ne gândim câteva clipe și văd deja și soluția.
Mai ții minte când mi-ai promis luna de pe cer?
Să știi că eu sunt mulțumită doar cu cașcaval pane.
(Pe care îl împart cu tine, bineînțeles.)
Vom aduna deșeurile radioactive și le vom trimite pe lună
Care se va topi în timp și din ea va curge, lunar,
Brânza pe care o vom pregăti cumsecade.
Dacă nu se răstoarnă pe dos Pământul,
Vom călători pe același traseu.
Nisipul va deveni pesmet,
Zăpada va fi dată prin răzătoare
– că știu că preferi și parmezan deasupra.
Eu sper totuși să fie dată peste cap lumea
Și să rămânem într-un singur loc (pe un câmp, poate?)
În care toate ingredientele să fie la dispoziția noastră.
Ia în vedere că vom fi măcar noi doi într-o dispoziție bună,
Cu deșeuri și de ce-uri scoase din câmpul nostru vizual.
Urcușul
Vin în grabă de la aeroport,
Că doar locuiesc departe,
Și abia port aer în mine,
Gândindu-mă la tine…
Glumesc, nu depun niciun efort.
Am urcat într-un taxi,
O să apar la tine acuși,
Deși mai degrabă aș merge pe un deal,
Să simt acel urcuș.
Aș călca atent pe uriașele trepte
Care sunt, la rândul lor, parcări.
Nu am de ce să caut o mașină,
Că doar nu am carnet,
De aceea alerg repede.
Doar mă mai leg la câte un șiret
Și, când mă opresc, văd câte o figură nouă.
Te-ai gândit vreodată că nu o să treci pe lângă un străin de două ori
Și că, oricât ai alerga, vezi mereu un șir infinit de fețe noi?
Nu reții decât ce-ți face cu ochiul.
„Dar noi ne-am uitat vreodată unul în ochii altuia?”
Acesta-i gândul meu când urc șirul infinit de trepte…
Parcă era mai ușor dacă îmi căutam mașina într-o parcare.
Oscar
„Oscar al meu nu are voce.”
Ne spune profesoara de lingvistică
După ce ecranul laptopului nu mai tremură,
Iar motanul sare peste tastatură.
Mă gândeam că secretele limbii le sunt dezvăluite mai ușor profesorilor,
Dar presupun că și ei fac aceleași salturi peste litere.
„Știu o voce!”, îmi vine să țip.
„Am auzit-o.” Mi-a zis că
Omul se visează uneori gol în mijlocul mulțimii
(Ca și cum trebuie să-și expună inima în cadrul frățimii.)
Cineva, însă, se visează gol-pușcă doar o dată pe an
Și măcar de-ar fi gol-pușcă lângă cineva
Dintr-un film western,
Deși știe el că nu e plauzibil așa ceva,
Pușca nu e apreciată azi.
(sugestia Ioanei: Pușca e la mare căutare azi.)
Mai degrabă se vrea adevărul gol-goluț;
Atunci să fiu și eu sinceră
(Deși nu m-a întrebat nimeni nimic)
Aș porni microfonul să povestesc coșmarul anual, nimicitor,
Al unei statuete Oscar, expusă câte unui actor.
Fericirea mea
Oare eu sunt fericită?
Îmi notez inițialele: T.L.
Sau TeLe? N-am habar.
Știu însă care literă e cea mai lirică:
E-ul liric
Și deodată mă aflu peste tot.
Teleleu umblă toată lumea
Și îți pot vorbi toți cu patos
Când sunt anti antipatie
Și telepatie își doresc să aibă.
Dar văd că e destulă afonie în jur,
Nu-și dă nimeni câte un telefon.
Și mai zice unul de câte o deficiență de fier,
Mai zice altul să meargă în teleferic.
Mai zice unul de câte o comandă de mâncare,
Mai dă altul câte o (tele)comandă nervoasă pe capul cuiva.
Mai zice unul că n-are nicio țintă,
Mai încearcă altul să repare un telescop.
Spune-mi și tu dacă vezi unde este fericirea,
În afară de televizor.
Mă aflu peste tot
Și fericirea mea o văd doar în TLmea.
