Flavia Teoc (n. 1971, Cluj-Napoca) este absolventă de Filosofie la Universitatea „Babeș-Bolyai.” Unui masterat în Filosofia Culturii i-a urmat doctoratul în Filologie (2018). A publicat volumele de poezie: Înzeire (1992), Semn către cetate (1994), Din casa lui Faust (1998), Brațul pierdut (2001), Cronograf (antologie, 2004) și Fiord (2014).

Pe lângă acestea, a mai publicat cărți de interviuri, romanul Kyrie Lex (2009) și studiul Limbajul poeziei scaldice. Metafore kenning şi termeni poetici în poezia scaldică a secolelor VII-XIII (2017). Este traducătoare din limba daneză și editor la editura Synapsis din Aarhus.

Poemul este preluat din volumul „Istoria naturală”, recent apărut la Casa de Editură Max Blecher în Hors collection.

„O carte a călătoriilor anonime reface, în sens invers, parcursul poetic al Flaviei Teoc. Serenitatea infuzată de mit din Fiord, delicatețea auto-ironică din Brațul pierdut, candorile descriptive din Istoria naturală, sensibilitatea vulnerată din Înzeire  împărtășesc eleganța detaliului semnificativ, a unui cumul de repere senzoriale. Obiectele au gust și miros, trosnesc, se sparg, incomodează ori, dimpotrivă, liniștesc, iar frumusețea lor transcrie reperele unei lumi trecătoare. Chiar dacă, geografic vorbind, spațiile predilecte ale acestor poeme sunt țărmurile nordice și plajele mediteraneene, filosofia care le ordonează se apropie de niponul  mono no aware. Așa cum Istoria naturală a lui Pliniu cel Bătrân inventaria toate adevărurile lumii văzute, dar și narațiuni ca aceea a Korei din Sicyon, care, schițând pe un perete gol umbra iubitului ei absent, născocește pictura, Istoria naturală a Flaviei Teoc e mai mult decât un catalog de imagini: în mărturii tributare structurii simple a parabolei, ea așază în pagină singurătatea străinului, mai veche decât toate tiparele.” Olga Ștefan

„În poezia Flaviei Teoc, realitatea imediată, concretul și datele biografice funcționează ca o substanță de contrast, evidențiind de fapt o componentă suprarealistă, o puternică fibră metaforică și alegorizantă. Senzația de univers familiar, populat de lucruri recognoscibile, mirosind a „Gucci și cherosen”, este brusc spulberată de imaginea unei femei în vârstă ce gătește un ou de velociraptor. Astfel, discursul din Istoria naturală se plasează în permanență la confluența dintre real și fabulos, branșând textele la mitologie, la credințe străvechi, la ritualuri și gesturi simbolice, care devin adevărate plot twist-uri ce conferă vervă și intensitate poemelor. Luxurianța imagistică, suflul anxios și alarmant, dar mai ales multiplele trimiteri la moarte și prezența elementelor thanatice constituie combustibilul care alimentează tensiunea din poezia Flaviei Teoc și o fac memorabilă și originală în peisajul literar de la noi, amintind întru câtva de scriitura aticistă și livrescă a unei Anne Carson, fundamentată pe o sensibilitate estetică întinzându-și filamentele în diverse toposuri și epoci.” Anastasia Gavrilovici

După ciuperci

Când vei porni la drum
Ia cu tine un sac de iută, cuțitul scurt,
Tovarășul neștiutor în ale ciupercilor
Și câinele care adulmecă de departe
Ursul furnicar
După aceea totul va veni de la sine.

În pădure să umbli cocârjat
Cu pasul moale și nesigur
De parcă ai duce pe umeri o piele de lup
Cu găuri de suliță-n ea
Lasă-l pe celălalt să se mire de aerul tare.

Mâncarea noastră se face din ciupercile
Plicticoase, fără viziune, ce-ți sar
Singure în palmă dacă
În sângele tău pulsează inima rece
A legumelor rotunjite-n pământ.
Așa vei ști că erosul fantasmelor și al exceselor
Ascuns în otrăvuri precum
Hribul dracului și Pălăria Șarpelui nu e pentru tine

Întoarce-te acasă împăcat, ca un musafir
Curăță ciupercile cu o mână ușoară, ținându-ți puterile în frâu
Fierbe-le, terciuiește-le cu un ou crud și rostogolește-le
Printr-o lingură de făină în forme diverse, cu rigoarea
Unui fiu de arhitect care cunoaște
Valoarea proporțiilor, dar nu știe să le aplice.

Și iată, ceva clădit să trăiască
În pădure, într-o formă anume
Devine mingiuță, bilă, ochi
De tornadă pe care-l umpli
Cu mușchi afumat
Tăiat mărunt de mâinile tale.

Când vinul s-a răcorit îndeajuns
La ceasul ales pentru cină,
Și untdelemnul s-a încins doar atât
Cât să miroasă a floare de soare,
Așază-le-n tigaie
Și scutură încet ca și cum le-ai legăna
Căci aceasta va fi ultima lor amintire.

Doar dacă ți-a plăcut acest articol:
Sprijină și tu jurnalismul cultural independent donând orice sumă aici:
https://www.patreon.com/omiedesemne sau direct în contul RO98INGB0000999909778881 (RON) deschis la ING pe numele Gheorghe Deaconu.

Foto Flavia Teoc, de aici: https://www.facebook.com/photo?fbid=3385529134883246&set=pob.100002785778385

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.