Daniil Iftime (n. 2005) este elev bucureștean în clasa a XII-a. A publicat poezie, eseu și cronică literară în revistele: Timpul, Vatra, Steaua, Poetic stand, Hyperion, Poesis ș.a. A câștigat premiul revistei Alecart în cadrul Festivalului Național Nicolae Labiș, ediția 54, 2022.
Nu sunt mulți cei care așteaptă arestarea regimului
Nu sunt mulți cei care așteaptă arestarea regimului.
Deja,
Tata pune santinele în grădină.
În diferite locuri,
Caii stau gata de drum,
Prin puterea întunericului,
Mașinile se deplasează încet,
Metale călduțe și uleioase,
Aproape de pământ.
În unele case se ard hârtii.
În palatul ei de la Zlătunoaia,
Bunica se pregătește,
Tremurând,
Să moară.
La căpătâi,
Tata se îmbracă cu grijă
Și-și eliberează Copiii –
Pe cei doi în plus, care ar fi trebuit să urmărească lovitura regimului.
Pe cei cinci în minus, care ar fi trebuit să urmărească lovitura regimului.
Curând trebuie să sosească agenții, poliția.
Opoziția a lovit ieri.
Tata gâfâie pe ascuns,
Căci simte celula rece,
Calculată,
Cu pereți de nichel,
Unde-l va aștepta
Familia mică.
Sute de bani câștigați,
Îi datorează.
Direct, fără sfială și fără false precauțiuni, voia să-mi arate cum moare inevitabila ordine a banilor și cum vom obține noi cei ce muncim o victorie
Direct, și fără sfială, și fără false precauțiuni,
Voia să-mi arate cum moare
Inevitabila ordine a banilor
Și cum vom obține noi cei ce muncim o victorie.
Sunt tot mai aproape de mine,
Lucrătorii cei buni.
Nu era prea bătrân
Cel ce reușea în discursurile sale atât de viguroase și atât de ușoare
Să arate cum moare inevitabil ordinea banilor
Și cum vom obține noi cei ce muncim o victorie,
lucrătorii cei buni.
Era cel ce dormea prost,
Încât se deșteaptă plin de griji dimineața.
Era cel ce așteaptă gestul magnific al amurgului.
Era cel ce i se părea că aude de foarte de departe râsete extrem de puternice,
Râsul unui întreg oraș,
Ba chiar al unei țări,
De foarte departe,
De peste lacuri cu fața moartă.
De asta-l și îndrăgesc.
Dar apropiindu-se,
Înaintând,
De neoprit,
Molipsind pe fiecare,
Pe pietonii de pe stradă,
pe cei bogați,
pe cei săraci,
pe politicienii din piață,
A ieșit un măcel.
Vedeți,
Cum viscolul social
N-a reușit nimic.
De multe ori,
Un lucru e înfățișat prin inversul lui.
Greșesc mult când citesc un mare poet și spun simplu, te iubesc
Ridică-te împotriva ploii de august,
Lasă-i razele de aluminiu să te împungă,
Alunecă în apele înspumate ce vor să te înăbușe,
Rămâi aici,
Prezent.
Respiră odată cu noi,
Așteptând,
La fel de pregătit,
Pe picioare,
Soarele ce se împrăștie
Dintr-o dată, nesigur.
Greșesc mult când citesc un mare poet,
Un pastel,
Și spun simplu, te iubesc.
Înțeleapta, vioaia, mândra și modestă agitație permanentă, își caută o procedură de administrare a fabricii
Înțeleapta, vioaia, mândra și modesta agitație permanentă
Își caută o procedură de administrare a fabricii.
Deznădejdea bună,
Vidă,
Este produsul ei –
O pedeapsă pentru lucrătorii buni.
Ori de câte ori îl vedea luptându-se cu descrierea ogorului bătrân
Cercetările sale,
Închinate lucrurilor utile,
Necesare și actuale,
Îl duceau mereu din camera de studiu pe ogoare,
În grădinile sau grajdurile domeniului actual.
Ore întregi purta discuții cu grădinarii
Despre posibilitățile de altoire a pomilor,
Despre învățătura
Care măsura cantitatea de lapte a fiecărui vas.
Despre atragerea atenției acelui tânăr,
Care îmbolnăvise un cal de preț, un porc gras.
Despre spaimele comune,
De care grădinarii nu doreau să uite ușor.
Despre spaimele mici,
Dar nu meschine.
Despre spaimele îndepărtate,
Dar nu tăcute.
De economie, de randamentul enorm nu se îndoiau.
De ura, de forța brutală a maturilor,
La fel.
De aceea nu lua în seamă truda acelui tânăr,
Care-l corecta cu răbdare,
Ori de câte ori îl vedea luptându-se cu descrierea ogorului bătrân.
Hai
Hai,
Privește pulsațiile venite din presa cu aburi,
a preaiubiților cilindri!
Privește-i îmbrăcați ca inși ai muncii,
umblând seara,
gâfâind,
înconjurați de dragoste,
și de răsunetul puternic,
al cântecelor mele.
Ei sunt tinerii reacționari
Iată,
Acel cuplu hidos,
Al literaturii moderne,
Kant, Hegel, Fichte,
Figuri strâmbe ale istoriei,
Creați din carne mobilă,
Ne privesc din șifonierele lor,
Stacojii și minimale.
Parcă-s hrănite cu respirația lentă,
Adâncă și umedă!
Nu sunt în stare să-și pună frâu.
Continuă să facă ravagii.
Ei sunt tinerii reacționari,
Ce așteaptă o abundență generală.
Suntem pregătiți
Șoriceii mici,
De toate culorile, îmi strigau,
Suntem pregătiți!
Acei ochi lucind febril,
Cu dințișorii lor albi și meschini,
Sfâșiau cărnița tandră,
Pulpa albă,
De pe trupul meu.
Cu privirea drăgăstoasă și ușor imbecilă,
Se holbau pregătiți să râdă.
Cu menghina ascuțită și fină,
Împungeau fără milă,
Acele spinări gheboase și obosite.
E un sac această conștiință a muncii,
În care sfârșitul de mileniu,
Drăguț și brutal,
Se zbate între viață și moarte.
Deodată,
Se aude o bubuitură.
Iată-i,
Înarmați cu lăzi, fiare care zdrăngăne.
N-au mai putut.
Au pierit în norul galben al unei explozii.
Veniți și vă liniștiți la părinți
Prosperă e țara,
Care vă oferă iarna în căminele voastre foc,
Lemne,
Amenajări experimentale pentru copii.
Vă veți împăca.
Iată,
O să vă facă plăcere știți,
Statutul criminalilor,
Al curvarilor, care vor și mai mult,
Povești cu libidinoși.
Exterminatori istorici ai focului,
De lemne, exploatatori,
Cu valori simbolice –
Sunt cei cu vi-l reaprind acum.
Încet,
Cu praf de pușcă,
Cu baloane în culori vesele pentru copii.
Toți vor să fie iertați, cu flacăra lui lungă.
Ne jefuiesc viclene oligarhii,
Nu avem ce le mai face!
Veniți!
Veniți și vă liniștiți la părinți,
Luați-i în brațe și spuneți-le mulțumesc,
Mulțumesc, mulțumesc.
L-am văzut
L-am văzut,
Cum mănâncă la masa lui carnea crudă a unei vite colosale.
E el, cel flămând, cel gras sau slab.
Matur. Pe gură numai pete de mâncare și minciună.
Urmează o listă întreagă de cuvinte pe care le știi doar tu. Eziți.
Între frumusețe și adevăr stai neclintit.
Gândul precoce că tu ești măcelarul te scoate din nepăsare,
Și te pune încet la loc. Înăuntru ești tu. Cel pur.
Cel care vrei să schimbi lumea și nu poți.
Ești vita plină de sânge, ce cască gura, ce își dă ultima suflare.
Rage. E un soi bun! Un bou voinic,
Cu șalele învelite în grăsime. Jupuit, dă din picioare.
I se vede sexul umed. Își scrâșnește dinții albi,
Are ochi răi, de drac.
Își privește de sus pielea smulsă, botul sfărâmat,
Urina, coarnele într-o găleată.
Totul depindea de fruntea bine sculptată, o spune Voltaire,
Cuvinte ale lui Homer cunoscute zeilor.
Kant, Hegel, Fichte, albi-albi.
Poporul ne bea inima, spun de-o sută de ani, ne lasă muți.
-Hai,
Strigă măcelarul, gras sau slab.
Du totul la masa celui care mănâncă mult și bine!
Taie mușchiul și-l aruncă în tigaie. Din tigaie sar stropi idioți.
Undeva,
E ascuțișul alb, iubit, de cuțit, lucrează plăcut.
Uiți că frumusețea
E-o pură depravare, că lucrurile ascunse, în lumea uriașă a omului,
Se simt.
E ceva pur și simplu ascuțit, care nu poate fi văzut,
Cuvinte care explodează.
-Văd că aveți din belșug carne, urlă cel flămând,
Vreau vită în sânge!
Vino,
Să bei cu mine, strigă după tine, și fălcile i se cască și mai tare, când râde,
Și-și numără banii.
De-acum ce mai am de făcut?
