Așa cum spune și Walther Alexander Prager în e-mailul adresat redacției, nu am publicat până acum dramaturgie și, o spun sincer, nici nu intenționam să o fac. Walther m-a convins totuși, spunându-mi că îmi propune „o secvenţă dintr-un text pe care l-am conceput acum un an sau doi în formă dramatică, fiind poate vorba mai mult despre o încercare de a scrie proză sub forma unui dialog”. Mi-am amintit astfel cu câtă pasiune citeam cândva teatru. Vremurile alea au rămas în urmă, însă această pasiune nu s-a stins cu totul.

CHRISTIANNE

Scena 2

(Johann, poet renumit şi  soţia lui muribundă, Christianne;  apariţie episodică a servitorului Hans; Christianne se ridică din pat)

(Apare servitorul, Hans)

HANS (cu un ton familiar, evitându-l pe Johann): Doamnă, v-a fost pregătit ceaiul. Cum vă mai simţiţi?

JOHANN (iritat): Suficient, Hans. Pleacă!

CHRISTIANNE: Mai bine, Hans. Observi că am reuşit să mă ridic din pat şi să întreţin o conversaţie spirituală (Hans zâmbeşte). Poţi pleca, dacă aşa ţi s-a spus. (Hans se retrage, evitând să-l privească pe Johann)

JOHANN (cu o indignare moderată): Confesiuni cu servitorii? Frăţia celor care nu m-au citit şi îmi pândesc toate slăbiciunile, ca şi cum aş fi în întregime numai ceea ce văd ei?

CHRISTIANNE: Iată, nu te-ai putut abţine de a fi ironic cu mine. Dar te înşeli, Hans te-a citit. A aflat că va lucra în casa ta şi s-a apucat să te citească. Poezii de dragoste, cu păstori şi păstoriţe. Mi-a mărturisit că l-a bufnit râsul.

JOHANN: Mărturisit?

CHRISTIANNE: O, da, el ştia mai bine cu ce se mănâncă păstoriţele, pentru că fusese în tinereţe cu dobitoacele la păscut. Primul vers îl rostea păstorul, ceva pe jumătate blând, pe jumătate porcos. Asta, aşa, pentru a vedea dacă păstoriţa este una din fetele alea fără şanse mari de măritiş, trimise de părinţi cu oile sau caprele ca un fel de a le încredinţa Domnului, să dezlege el încurcătura. O păstoriţă de felul ăsta este cuprinsă imediat de fiorul poetic. Îi zâmbeşte flăcăului, implorându-l în gând să treacă la versul al doilea, în vreme ce mână animalele mai spre deal, de unde nu ar putea fi văzuţi. Şi el îl spune, de-a dreptul porcos de data asta. Cum gustă ea poezia asta? Închipuindu-şi că vorbele lui îndrăzneţe promit o îndrăzneală la fel de mare când se va lăsa pe mâinile lui. Nu-i timp de aşteptare, căci dobitoacele o pot lua de nebune prin desiş şi nu se prea găseşte pe la ei păstorul ăla bun care să fugă după oaia pierdută. Nici loc. Acolo, ocolind bălegarul, îl va lăsa să-i suflece rochia, să-i strângă sânii, nu, ţâţele, până la durere, să-i zgândăre plăcerea aia dureroasă care o face să urle, dar strânge din buze pentru a nu speria animalele şi pentru a nu fi văzută. Acum ea rosteşte versul al treilea gemând înfundat de plăcere şi ştie că vorbeşte în numele buruienilor pline de ghimpi, înflorite, în numele soarelui care împietreşte totul în aerul încins ca obrajii ei, le dă glas şi dobitoacelor, vacilor care întorc agale capul când ea este căznită mai tare de flăcău, iar vacile, boii şi măgarii nu spun nimic înţelept, nicio fabulă moralizatoare, spun că au găsit totul aici, în iarba asta pe care o mestecă şi digeră, aşa mânjite de căcat şi pişat cum sunt…

JOHANN (cu un aer voit degajat): O viziune destul de comună, nu? Poezia servitorilor.

CHRISTIANNE: Nicidecum, nimeni nu serveşte pe nimeni. Nimeni nu păcăleşte pe nimeni, încât să se alunge unul pe altul folosind cuvinte despre ce nu este iubirea şi totuşi ar trebui să fie. Păstorul a fost tot al ei, ştie asta când îi vede virilitatea sleită înainte să-şi tragă pantalonii lăsaţi în vine şi ştie că sperma lui care îi alunecă pe pulpele picioarelor este rece pentru că el s-a stins în ea. Eu nu am fost niciodată sigură că ai fost al meu cu totul.

JOHANN: Şi era nevoie de introducerea asta vulgară pentru a-mi spune un astfel de lucru pe care îl pot nega de sute de ori, aducându-ţi aminte că te-am ales în pofida tuturor bârfelor din jur, multe rostite de oameni venerabili.

CHRISTIANNE: Era nevoie, pentru că eu sunt acolo în bălegar. Accese diareice, ulceraţii în zona inghinală… aşa ţi-a vorbit doctorul, nu? Ei bine, sunt de-a dreptul în bălegar, ca dobitoacele păstorilor, iar toate vorbele tale de când sunt bolnavă îmi arată şi mai limpede că eşti departe de mine, că mă priveşti ca pe o încurcătură în jocul tău de-a dragostea din salon, ca pe colegul de bancă care îşi permite să-i dea un cot peste mâna ăluia care va lăsa în urmă opere nemuritoare ale umanităţii. M-ai ales în pofida bârfitorilor. Cum este cu alegerea asta? Că eu acum sunt singură şi fiecare vorbă a ta bine cumpănită mă face să te văd în continuare închis în cabinetul tău, cumpănind şi măsurând versuri stupide despre iubiri ireale.

JOHANN: Ai spus că nu mi-ai citit poeziile, poate te pripeşti numindu-le stupide, poate cuvintele mele măsurate urmează parcursul acela mai lent al înţelegerii şi iubirea pe care ţi-o arăt, admit, nu aşa fulgurant precum reuşesc păstorii, este temporizată după măsurile largi ale unei apropieri înţelegătoare, una capabilă să treacă prin toate profunzimile spiritului meu şi să le caute pe ale tale. Poeziile mele despre dragoste tocmai scopul acesta îl urmăreau, să scoată la iveală profunzimea ei, în condiţiile în care iubirile păstorilor şi iubirile noastre nu reuşesc consumându-se decât să redea o notă, două, de adâncime, în rest plutind în note vesele şi triste de suprafaţă.

CHRISTIANNE: Timp pentru lentoarea asta nu o au decât operele tale nemuritoare. Eu am să mor curând. Şi dacă te las în urmă în stadiul ăla în care îţi desfăşori cântecul de dragoste prin coclaurile profunde ale spiritului tău, fără să mai reuşeşti să ajungi vreodată la mine?

JOHANN: Să-ţi repet butada filosofică a lui Epicur care spune că moartea este când noi nu mai suntem, iar când noi suntem, ea nu este? Ştiu că nu s-ar cuveni să-şi vorbesc despre moarte, cu toţii se feresc să amintească de ea unui bolnav. Din pricina asta, o fac cu o strângere de inimă, dar îmi permit, pentru că ştiu că moartea nu ne atinge. Dacă ne-ar atinge, nu ar fi mai aproape de tine decât de mine. Mi-ar sufla şi mie în ceafă, m-ar forţa să mă îngrămădesc laolaltă cu mulţi alţii pentru a mă prinde cât mai repede de ceva care palpită a viaţă. Şi în primul rând de ceilalţi. Acum, în primul rând de tine, copleşindu-te cu înduioşarea mea pentru suferinţele pe care le înduri. Mi-e teamă însă că abia atunci ai vedea că s-a sfârşit totul. Ai purta agăţată de tine oamenii pe care îi iubeai tocmai pentru că stăteau în picioare în faţa ta, fie şi jucând mascarada prestigiului în faţa admiratoarelor netoate. Fără să îţi dai seama, îmi reproşezi o răceală de gheaţă a cărei topire ai regreta-o. Bocitoare se găsesc destule, la tot pasul, dar nu le iubim. Doar ne este folositoare încovoierea lor plângăcioasă. Dacă m-aş apleca şi eu, iubirea mea pentru tine s-ar strânge toată aici, între un pat de boală şi un bărbat oarecare, plângându-şi ca toţi ceilalţi soţia. Eu trebuie s-o duc mai sus, cu fruntea sus, mai presus decât lucrurile dragi aflate jos, cum erau jertfele poporului aduse zeilor pe lespezile templelor, toate animale dragi din bătătură care nu îşi puteau lepăda mirosul respingător de grajd…

CHRISTIANNE: Acum sunt un lucru de jos, iar fruntea ta stă pregătită pentru lauri.

JOHANN: Nu, este o imagine greşită despre poeţi, nu are cine să ne pună lauri pe frunte. Se ajunge de unul singur în locul unde nu mai este nimeni. Şi cine ajunge acolo este recunoscător celor de care s-a despărţit, dar care l-au ajutat să poarte o singurătate îmbogăţită de simţirea omenească. Atunci, zeii vor fi geloşi pe el (Christianne pare să nu-l mai asculte). Vor vedea uluiţi că se găsesc muritori capabili să urce cu tot ce-i mai de preţ în lumea oamenilor, în vreme ce ei au coborât în ploi de aur şi trupuri ridicole de bivoli, doar, doar să guste câte ceva din simţirea omenească. Vor vedea cât de neputincioasă este moartea, arma lor cea mai puternică împotriva oamenilor. Mă asculţi?

CHRISTIANNE (vorbeşte fără să îl privească pe Johann): Şi l-am mustrat pe Hans. „Cum îţi permiţi să îmi povesteşti aventurile tale cu tot felul de femei fără căpătâi?” Iar el zâmbea. „Ei, doamnă, să-mi fie cu iertare, dar asta-i firea omenească, doar n-om fi oameni din ăia de piatră cu ochii orbi, cum sunt zeii ăia desenaţi în cabinetul maestrului”.  Ştiam de ce zâmbeşte, mă ghicise că sunt mai curând una dintre păstoriţele lui, nu ale tale. Era o dimineaţă cu o lumină necruţătoare. Nu lăsa niciun ascunziş sobru în dormitorul nostru. Îmi vedeam cămaşa de noapte lipită de corp. Coapsele tinere. Îmi simţeam sânii eliberaţi din corset cum mi se ating unul de celălalt. Pentru ei şi pentru mine. Asta după o noapte în care mă acoperisem decent în plapumă, aşteptându-te degeaba, numărându-ţi paşii făcuţi în cabinet în timp ce îţi dictai gândurile. Apoi, ascultând cum plimbai peniţa pe hârtie. Mi s-a făcut milă de mine. Lăsam să mi se piardă tinereţea. Până la urmă, pentru ce? Îmi închipuiam cum mai târziu ai să mă ştergi cu furie din gândurile tale, aşa cum auzeam că mâzgăleai cuvintele neizbutite din scrierile tale. Ei, da, Hans era un prostănac oarecare, dar era acolo şi ştiam că dacă va îndrăzni să mă creadă a lui, tot ce era al lui mai de soi eram eu. Bine, poate s-ar fi mândrit în faţa căruţașilor şi grăjdarilor că m-a avut, dar cine erau ei până la urmă? Învăţasem de la tine că pot fi trecuţi cu vederea o grămadă de oameni. Chiar şi amantele. „Da, Hans!” i-am spus. „Christianne, de când te căutam.” Şi m-a lăsat goală, m-a răsturnat pe pat, apoi pe iarbă, până în faţa cabanei de munte unde locuia mama lui bătrână. „Vai, Hans, ai găsit oaia pierdută! Nu te ruşina, fetiţo, nu te sfii, că dintr-o sfială de soiul ăsta s-a prins boala de tine în oraşul cela. Îi am aici pe toţi copiii tăi morţi. Călăresc fără teamă berbecii, aşa goi cum i-ai născut.” Ei alergară către mine, goi şi umezi, şi-mi strigau: „Mămucă, tare ne-a fost dor de tine!” Crescuseră mari, erau băieţi de şcoală de acum. Am dat să-i cert că umblă goi, dar Hans m-a apucat strâns de mână, mă durea până la lacrimi, plângeam cu sughiţuri, şi el m-a privit prin ochelarii lui de doctor drept între picioare: „Este bolnavă! Cum ai îndrăznit să vii aici?” Nu mai era nimeni, mă lăsaseră singură, copiii mă priveau din depărtare cu dispreţ, pentru ultima dată, aveau feţe înnegrite de berbeci, de morţi.

JOHANN (strigând): Aiurezi, Christianne. Hans! Cheamă repede doctorul!

CHRISTIANNE (cu dezamăgire): Cât de laş, ceri ajutorul celui care ţi-a tăvălit femeia în aşternutul tău.

(Johann iese din cameră)

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.