Astăzi îmi pun cenușă-n cap și recunosc că am comis o nedreptate, anume faptul că am neglijat o bună bucată de timp materialele de proză primite pe adresa redacției. E drept, poezia a luat de multă vreme fața prozei pe O Mie de Semne, însă cred că se cuvine să nu-i trecem cu vederea pe autorii care ne trimit texte prozastice suficient de bune încât să apară pe site-ul nostru. În perioada următoare voi încerca să repar această nedreptate.
Laurențiu Daniel Ginghină a mai publicat pe O Mie de Semne în trecut, iar acum revine cu o proză scurtă numită „Accidentul”. Se cuvine, spre reamintire, să spunem că Laurențiu s-a născut în Galați, în prezent trăiește în Cluj-Napoca și este absolvent al Facultății de Litere din cadrul Universității Babeș-Bolyai, precum și al unui Master în Filosofie. Altminteri, așa cum spune și el, este „pasionat de literatură și, în unele nopți, de scris.”
Accidentul
Avertizările nu sunt mai niciodată luate în seamă atunci când sunt rostite, nimeni nu crede în prevestirea lor și nimeni nu le dă ascultare, nimeni nu tresaltă când le aude și nu se pune în gardă, mai ales dacă nenorocirea sau impedimentul sau necazul pe care îl anunță nu e imediat, nu după colțul acelei străzi sau dincolo de ușa aceasta, ci într-un viitor abstract pe care credem că, dacă se produce, îl putem schimba, influența ori măcar devia de la fatidicul deznodământ, ocolim strada aceea atât de prost luminată, batem la o altă ușă sau ne întoarcem și plecăm fără să ne mai preocupe nicio clipă ce ne-ar putea aștepta dincolo, ce pumn strâns într-o mănușă este gata să ne izbească de cum intrăm, însă cele mai multe atenționări nu anticipează violențe, majoritatea sunt superflue, rar se datorează unui lucru concret, unor amănunte sau indicii care i-au scăpat celui vizat, în parte fiindcă au fost făcute să-l eludeze, în parte poate pentru că a hotărât să nu le bage în seamă, ,,Nu poate fi vorba de așa ceva”, ,,Ar fi absurd să cred una ca asta”, unele persoane tind să ignore semnele chiar dacă sunt evidente, oricât de fățișe ar fi, uneori cu cât sunt mai vizibile, cu atât mai mult sunt ignorate, și atunci, din gura cuiva de la care te aștepți prea puțin sau a cuiva care te-a tot asediat de-a lungul timpului cu presupuneri, auzi cuvintele acelea, cuvintele prietenului, soției, copilului, părintelui, dușmanului, corpurile și rolurile pot varia, însă solicitarea atenției tale asupra unui lucru sau amănunt apare negreșit, ,,Dacă aș fi în locul tău, nu aș face asta” sau ,,Mai bine mai gândește-te, să nu-ți pară rău apoi” sau ,,Tu chiar nu bagi de seamă”, atunci se prefigurează, dacă vorbele celui care atenționează nu au fost respinse din prima clipă, imagini și frânturi de conversație, o vorbă spusă aici, o remarcă făcută dincolo, un gest, o privire nelalocul ei, așa se înfiripă bănuiala, cel ce tocmai a vorbit, iar acum tace are poate dreptate sau are numai pe jumătate, cealaltă jumătate e completată sau anulată de lucrurile pe care nu le știe, de care nu are habar fiindcă nu a fost acolo, nu ai fost acolo, strigă ea și se răsucește pe scaun către tine, descoperind pentru o clipă un colț din oglinda măsuței joase la care până să deschizi gura își aplicase pudră pe obraji, îți observi jumătate de chip în oglindă, e o scurtă reflexie, însă suficient de lungă încât să îți amintești acel compartiment gol de tren, același chip pe care becul chior din plafon îl lumina și îi dădea o paloare nefirească și ei, care stătea așezată în fața ta și nu avea încă nimic să-ți spună, scurtele priviri care vi se întâlneau în geam era limbajul vostru criptic, te prefăceai preocupat de orașul în care sunteți, oare ce stație urmează, iar când tăcerea devenea apăsătoare, te ridicai și te scuzai și deschideai ușa compartimentului ca să ieși pe culoar, având grijă să nu o calci pe picior, iar acolo l-ai întâlnit pe Kosovo, bărbatul acela pântecos, scund, cu un tricou negru mulat, care stătea sprijinit de bara metalică și sufla fumul țigării prin geamul deschis pe jumătate, te-a privit curios și te-a întrebat dacă știi cumva unde sunteți, oare unde suntem, te-ai aplecat la rândul tău peste balustradă și ai făcut ochii mici, încercând să străpungi întunericul de afară, punctat de luminile orașelor sau satelor îndepărtate, care se perindau cu viteză, nu știu, n-aș ști să spun, ai răspuns, iar străinul care nu se prezentase și deci nu era încă Kosovo a întins către tine o mână, stânga, și ți-a oferit o țigară, nu fumez, mulțumesc, știi, a continuat, rămânând cu mâna întinsă către tine, în compartimentul de lângă e o gagică faină-faină-faină, de vreo oră tot încerc s-o abordez, dar nu prea-mi iese, mie-mi zice Kosovo, dar știi de ce, tu ridici sprâncenele a curiozitate, am lucrat muncitor cu ziua pentru un tip pe-aici de prin zonă acum câțiva ani și la sfârșit n-a mai vrut să-mi plătească, îți imaginezi, am luat un cuțit și i-am zgâriat toți pereții, i-am spart geamurile, colegii mei se uitau cu ochii uite atâta de mari, a vrut să cheme poliția, dar controlorul vă roagă să-l lăsați să treacă, îți lipești spatele de ușa compartimentului, grasul face la fel, însă nu se oprește din vorbit, continuă să povestească, continuă să povestească, iar finalul îți scapă, ești neatent și distrat, de ce s-o fi numind Kosovo, te scuzi și deschizi cu poticneli ușa, cât de slab și neputincios trebuie că te vede ea la cum apuci mânerul cu ambele mâini și smucești ca un descreierat, intri și te așezi pe locul tău, Dea Domnul ca nimeni să nu ne ceară nimic, nici să ne întrebe măcar, să nu aibă nevoie de vreun sfat, de vreun serviciu ori de vreun împrumut, dea Domnul ca alții să nu ne ceară să-i ascultăm, aproximativ așa suna citatul din Marías, dea Domnul, gândești așezat acum în pat, între perne, urmărind cutele formate pe torsul ei răsucit pe jumătate către tine, cu pudriera într-o mână și cu o pensulă mică în cealaltă, dea Domnul să nu-mi ceară explicații, să nu mă pună să-i enumăr motivele pentru care o avertizez, fiindcă dacă o fac sunt pierdut, explicațiile nasc întrebări și acestea la rândul lor se ramifică și te inundă, la final nu mai ești capabil să-ți faci loc în acea faună sufocantă, nu mai are forța și determinarea să-și ridice privirea, să deschidă ochii și să privească printre bandajele care-i cuprind capul, corpul, sufletul, durerea este difuză, i se împrăștie în trup ca cerneala într-un pahar cu apă, aude vag cuvintele asistentei care îi spune femeii așezate lângă patul lui pe un scaun că vedeți, domnul acesta de lângă are bunăvoința să-i citească dintr-un roman când durerea devine insuportabilă, Chipul tău, mâine, se numește, nu vi se pare ironic, chipul lui nu știm cum va fi mâine, tăieturile au fost adânci, și-cât-l-am-avertizat, și-cât-l-am-avertizat, se aude ca o tânguire lăcrimată, ca o mantră dureroasă pe fundalul cuvintelor asistentei îmbrăcată în alb, care a lăsat pudriera și pensula pentru o pungă cu lichid roșu și o tavă metalică cu ustensile, și-cât-l-am-avertizat.
